Cu ce să începi, pe vremea asta, dacă nu cu Bacovia, Lacustră:
"De-atîtea nopţi aud plouînd,
Aud materia plîngînd...
Sunt singur şi mă duce-un gînd
Spre locuinţele lacustre."
Dacă ar fi trăit în Japonia, Bacovia s-ar fi oprit aici, iar haiku-ul său s-ar fi odihnit pentru eternitate între cele o mie de petale ale florii de lotus a Poeziei. A trăit în România, aşa că a trebuit să mai scrie vreo trei strofe, ca să-l ia lumea în serios! De fapt, două, pentru că ultima este tot prima, dar în lipsa diamantului "Aud materia plîngînd", aceea zace prăbuşită în banal. Ştiu, ţara arde... pardon, se scufundă, se afundă, se inundă, iar mi-e îmi arde de poezie şi de critică literară! Nu-mi arde, că pe umezeala asta nici chibriturile nu mai scapără, dar, de cînd cu precipitaţiile abundente, "pe arii întinse", care au depăşit cu nu ştiu cîţi hectolitri pe metru pătrat valorile medii zilnice, săptămînale, lunare, anuale, decenale, seculare, milenare şi de cînd s-a pomenit limba de lemn a meteorologiei pe meleagurile noastre mioritice, mă rog, de la potop încoace, politicienii se simt parcă obligaţi să ne inunde şi ei cu ceva! Şi, o fac, cu asupra de măsură: cu clişee!
Mostrele din gama "Se rupe sau nu se rupe?" - despre USL este vorba, desigur! -, se lăfăie nu doar pe galantarele prăfuite ale canalelor mediatice, ci şi în rafturile, oricum pline de nimicuri, ale mai marilor "făcători" de politică. Unul, lovit de închipuirea unui destin hamletian, se dă în stambă zilnic pe tema: A fi sau a nu fi! Nu, aşa, abstract, ci mai aplicat: la prezidenţiale, candidat! În variantă autohtonă: "Sunt eu ăla, ori nu sunt eu ăla!" Ba că e, ba că nu e; ba că nu se dă legat, ba că i-ar plăcea; ba c-ar rupe lanţurile robiei useliste, ba că iubeşte USL-ul mai presus de orice PSD! Mă rog, farafastîcuri şi clişee, fără nici un rost şi fără nici o consecinţă, alta decît a
