Pământul Roșiei Montane, cea mai veche localitate minieră din țară, a fost cutreierat de mai bine de două milenii de localnici, dar și de aventurieri veniți de la mii de kilometri distanță, în căutarea aurului, dornici de îmbogățire peste noapte. Au început romanii, au continuat după zece secole minerii germani aduși de regii Ungariei, i-au urmat îndeaproape austriecii, iar după 1918 și statul român, până în 2006, când guvernul a decis închiderea minelor.

De la prima mențiune a localității din Munții Apuseni pe o tăbliță cerată, în urmă cu 1882 de ani, Roșia Montană a fost în vizorul căutătorilor de aur, localnici, dar și străini. Multă vreme, singurele metode de extragere a preţiosului metal din Munții Apuseni au fost spălarea nisipului aurifer şi căutarea micilor fire de aur din piatră.

Hurca şi şaitrocul, uneltele tradiţionale ale căutătorilor de aur

Una din cele mai vechi metode de obtinere a prafului de aur era spălatul acestuia cu şaitrocul, un troc confecţionat din lemn de paltin. Se lua praful de minereu şi se punea în saitroc, era turnată apa, iar apoi începea procedeul de spălare a aurului. Hurca era o altă unealtă folosită cu succes de căutătorii metalului nobil. Avea forma unei lăzi unde se punea minereul. Partea inferioară a hurcii era ca un ciur pe unde „scăpa“ praful de aur, iar minereul rămas se zdrobea şi se băga din nou prin hurcă. Spălarea aluviunilor se făcea pe starloste, care era un plan înclinat construit din lemn, peste care se punea o pătură de lână, care ajuta la „captarea“ prafului de aur.

Frații Faur, proprietari de mine la Roșia Montană

Prelucrarea minereului se făcea cu ajutorul râjnițelor și a șteampurilor din lemn. Scoaterea minereului aurifer din adâncurile Roșiei Montane a fost practicat până în secolul al XVII-lea, doar de asociaţii particulare, formate din posesori de șteampuri. Scopul asoc