Am încheiat episodul trecut din seria pe care o dedic lui Soljeniţîn menţionând refuzul propagandei comuniste de a permite publicarea nuvelei “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici".
Nu ţin minte dacă profesorul Ion Ianoşi, pe atunci instructor al Secţiei Cultură a CC al PMR, deci unul din subordonaţii lui Răutu, excelent vorbitor de rusă, cititor asiduu al revistelor sovietice, explică în memoriile sale de ce şi cum s-a luat această hotărâre. Iată o palpitantă temă de istorie politică şi intelectuală. Ştiau instructorii de la Secţie ce bombă reprezenta “Ivan Denisovici". Cei care continuă să exalte “autonomismul" unor Dej (la sfârşitul vieţii) ori al unui Ceauşescu ar face bine să-şi amintească acest episod.
"Ivan Denisovici" a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o nouă matrice morală, a fost fundamentul est-eticii (a se citi scrierile Monicăi Lovinescu). Întreaga tablă de valori oficială era sfidată de această invitaţie la adevăr. Nici presa de stânga din Vest nu a rămas neafectată. Pierre Daix, ginerele lui Artur London, unul din cei trei supravieţuitori ai procesului Slansky, cândva un stalinist feroce, a prefaţat ediţia franceză a cărţii. Revista condusă de Daix şi Louis Aragon, “Les Lettres Françaises", a devenit o voce a solidarităţii cu disidenţii din Est. Ironia era maximă, ţinând cont că în 1949, revista fusese megafonul abjectei propagande staliniste în încercarea de compromitere a fostului diplomat sovietic Viktor Kravcenko, rămas în Occident, care denunţase într-o carte faimoasă Gulagul.
Revenirea în Rusia, după 1994, nu a însemnat că profetul era recunoscut la el acasă. El plecase în surghiun din URSS-ul stagnării brejneviste, se întorcea într-o lume cacofonică şi pestriţă, o combinaţie de democraţie formală şi autoritarism larvar. Show-ul său de la televiziune a eşuat, cărţile n-au mai avut tiraje astronomice, dis