Daniel Barenboim – Radu Lupu, un duo de vis. Primele zile ale celei de-a XXI-a ediţii a Festivalului Internaţional George Enescu au stat sub semnul marelui Radu Lupu, la reîntâlnirea după mulţi ani cu publicul bucureştean.
Un fior de excelenţă i-a însoţit prestaţiile, începute cu interpretarea Concertului nr. 4 pentru pian şi orchestră în Sol major op. 58 de Beethoven. Sunete divine au venit din atingerile clapelor, introducându-ne în liniştea sferelor, cu poezia infinită a şoaptelor. Tuşeul de geniu a stabilit cu claritate că transcendentalul este tangibil şi a subsumat totul acestei idei, în comuniune cu bagheta lui Daniel Barenboim la pupitrul Capelei de Stat din Berlin, modelată în rafinament cu pianul solist. Aşa a fost în partea I-a (Allegro moderato), aşa a continuat prin meditaţia tristă, aerată ce frizează sublimul din Andante con moto, deschidere către broderiile din Rondo (Vivace). Există în cântul lui Radu Lupu o interiorizare care refuză spectaculosul, un calm patriarhal, liniştitor, introspectiv. Esenţă de spirit întru oficierea muzicii.
La două piane, alături de însuşi Daniel Barenboim (solist şi dirijor) în Concertul nr. 10 în Mi bemol major K365, simbiotica dintre cei doi artişti epocali ne-a purtat în lumea perlajelor de vis.
Daniel Barenboim a propus, în concertul de deschidere, a doua Rapsodie enesciană în Re major op. 11, căutând drumul spre specificul românesc. I-a reuşit mult, de la simţul dezvoltării sonore ca un evantai la abordarea elegiacă. Puterile Capelei de Stat din Dresda au fost mai evidente în redarea Simfoniei nr. 2 în Mi bemol major op. 63 de Edward Elgar, lucrare de ample dimensiuni ce probează calităţile de orchestrator ale compozitorului. Bun cunoscător al ungherelor melosului elgarian, atent la evidenţierea suprafeţelor sonore, Barenboim a abordat textura energic, cu tente dinamice, favorizând derularea efluvii
