Se pare că cea mai mare grijă a educatorilor şi profesorilor din ziua de azi este să asigure la clasele la care predau necesarul pentru a-şi desfăşura orele cum trebuie. Necesar care constă în cretă, burete de şters tabla, faţă de catedră (dacă nu s-a păstrat de la celelalte generaţii de elevi), pernuţă pentru scaunul profesorilor etc. Toate pentru bunul mers şi confort al educaţiei. Pentru că să recunoaştem a fi profesor în ziua de azi nu este deloc confortabil. Aşa că în prima şedinţă cu părinţii se va discuta despre fondul clasei, nu neapărat despre viitorul copiilor. Şi-aşa acest viitor este destul de incert, aşa că ce rost are să le dăm iluzii părinţilor (unora dintre ei) care încă mai cred că „dacă ai carte ai neapărat şi parte.” În ziua de azi dacă ai cretă la tablă e ceva. Iar dacă părinţii, după ce îşi ajută copiii la teme (date încă din a doua zi de şcoală), mai au forţă să riposteze sau să chestioneze acest necesar sau fond al clasei plus fondul şcolii bine, dacă nu, iară bine. Oricum ar fi, vor fi nevoiţi să se cotrobăie prin buzunare sau să se împrumute până la salariul următor ca să fie şi copilul lor în rândul celorlalţi. Educaţia costă. Peste tot în lume, nu numai în România. Numai că, dacă în alte părţi ale Europei aceste costuri şi taxe sunt la vedere şi apar abia după învăţământul liceal, la noi educaţia se cuantifică în tot felul de miruri, pentru că altfel, educatorul n-o să-şi aplece în veci atenţia asupra odraslei tale. Mai sunt mirurile de Crăciun, că tot se apropie, mirurile de 8 martie, mirurile de sfârşit de an, de despărţire, de revedere, de draci şi de laci. Este motivul pentru care am plecat din învăţământ acum 12 ani şi am ales calea mai grea a jurnalismului. Ţin cu părinţii, asta e. Cunosc îngrijorările propriile mei părinţi atunci când se apropia o sărbătoare de-asta în care trebuia să-ţi arăţi respectul faţă de învăţătoare sau dirigi