Jean Jacques Rousseau în prima sa lucrare publicată ( în 1750), sub titlul ,, Discours sur les sciences et les arts’’ nu face decât să preia o temă foarte comună încă din Antichitatea clasică. Pisistrate, tiran al Atenei, în secolul VI în cr. crează  ateliere pentru reproducerea, (de către sclavii care copiau manuscrise anterioare),  principalelor lucrări scrise – ceea ce înseamna  a tuturor, dat fiind faptul că lumea se afla în prima perioadă a transferului gândirii, creativităţii şi  cunoaşterii umane în cărţi – reproduceri cu precădere ale Iliadei şi Odiseei, dar şi a celorlalte  poeme homerice , copii ale textelor lui Hesiod, ale filozofilor şi poeţilor. Puteau fi, altfel, cumpărate aceste scrieri, în adevărate  librării care, pentru întreaga umanitate, reprezintă creaţia tiranului Pisistrate.

Încă din acea vreme – şi multe secole apoi – s-a considerat că existenţa cărţilor – şi deci utilizarea textelor scrise – nu reprezintă decât o modalitate de a face să se piardă exerciţiul memoriei şi, astfel, o calitate umană fundamentală - aceea de a păstra cunoaşterea imprimată în însăşi ţesutul viu al fiinţei conservatoare, având capacitatea de a transfera percepţia şi experienţa sa în cuvânt - să fie diminuată. Încă în cultura latină s-a apreciat că excesul de lectură elimină dispoziţia omului pentru a raţiona, a analiza mintal, a judeca folosind propriile sale resurse intelectuale. Faptul că nu ar fi bine să citeşti mult a fost, dacă nu o convingere, cel puţin un gen de superstiţie larg răspândită şi oricum cvasi-universală geo-cultural, până, probabil, acum aproape o jumătate de secol , deci sute de ani după inventarea tiparului perfecţionat semnificativ către Gutemberg, la Strasbourg şi la Meinz. Oricum, Socrate nu a scris nimic, gândirea sa filozofică fiind transmisă, din memoria proprie şi cea a altor elevi ai maestrului, de către Platon sau comparativ