Continuare din episodul 17
În Suedia dimineața e ca noaptea. Acum, la 4 dimineața, lumina e aceeași ca aseară și ca la miezul nopții. Diferența e insesizabilă. Seara e lumină ca ziua, doar că nu vezi soarele pe cer. Lumina vine straniu de peste tot și de nicăieri. Puțin înainte de miezul nopții, când m-am băgat în pat, lumina era ca un fel de zer strecurat prin pânza cerului. Iar acum, dimineață, parcă e o leșie cu irizări de aramă coclită. Te culci la miezul nopții, pe lumină, și te trezești dimineața, odihnit, dar cu senzația că timpul a stat pe loc sau că, mai mult, a curs puțin înapoi, spre amurg. Ce apus veritabil e răsăritul în Suedia! Exact ca la miezul nopții! E o zăpăceală a firii la nordicii ăștia! Acum îl înțeleg mai bine pe recepționerul care n-a vrut în ruptul capului, aseară, să ne servească micul dejun. Dacă suedezii n-ar avea reperul ăsta, ceaiul și oul fiert, n-ar mai ști pe lume trăiesc, ar lua-o razna.
Să fiu eu un politician chipeș, isteț, competent, dinamic, și să ajung ministru la Turism, n-aș da un milion de euro pe o frunză cu care să-i ademenesc pe străini să viziteze grădina Carpaților. Oferta trebuie împărțită și pusă frumos pe căprării. Poate pe elvețieni, sătui de grădinile lor alpine, nu-i interesează munții noștri și atunci îi duc în Deltă. La munte îi chem pe oamenii stepei. Pe ăia din deșerturi îi plimb cu vaporașul pe Dunăre. Turiștii din țările unde s-au legalizat drogurile ușoare să se ducă la Mazăre, pe litoral. Și tot așa, fiecare după interes. Iar pe suedezi și pe vecinii lor scandinavi, unde zilele și nopțile sunt vraiște, parcă fără rânduială, i-aș chema să le arăt o revărsare de soare în Bărăgan, la amiază, o noapte cu stele de-ale noastre, românești, un apus adevărat, un răsărit frumos într-o țară dăruită de Dumnezeu, unde ziua e zi și noaptea e noapte. Aici, în Stockholm, soarele
