Ca să încep cu începutul, pe George Maior, directorul SRI, profesor de Relaţii Internaţionale, personal îl percep ca fiind un şef de servicii discret şi echilibrat.
În această perspectivă mă interesează mai puţin de ce nu i-a întins mâna lui Georgian Pop - un tânăr fost coleg de partid -, la finalul conferinţei de presă prilejuită de audierea la Comisia pentru controlul SRI, din Parlament, şi foarte mult la ce se referă domnia sa când spune că parte din cele 500 de informări privind proiectul Roşia Montană, transmise factorilor de decizie, au cuprins şi referiri la anumite "încercări ale structurilor extremiste şi eco-anarhiste de a exploata sau influenţa mişcările de protest" pe temă.
Ar fi fost interesant să ştim şi noi, cei care mai mergem pe la proteste, măcar şi numai în virtutea profesiei de jurnalist, ce este, cum se comportă şi ce vrea un “eco-anarhist”, ba chiar ce urmăreşte şi cum se manifestă în astfel de împrejurări un “extremist”, ca să nu Ie cădem în plasă.
Înţeleg din puţinele cuvinte atrase în eliptica expunere că, pe fondul unor proteste de stradă justificate, legitime chiar, au apărut două personaje – “eco-anarhistul” şi “extremistul” – infiltrate în masa “legitimă” cu scopul de a o manipula, în propriul beneficiu să… Ce?!
Ce să fie, de exemplu, eco-anarhistul?! Un “individ”, eventual ecologist – să presupunem că ecologistul este pământeanul preocupat de curăţenia mediului în care trăieşte -, şi care, din varii motive, nu mai vrea sistem – eventual, actualul sistem politic de care se declară “scârbit”, “nereprezentat”, tocmai bun de eliminat din reprezentarea sa socio-politică, chiar pe motiv de nesimţire vizavi de noxe, poluare şi ortăvuri.
Apoi, “extremistul”: individul care tinde să ducă lucrurile la extrem, construindu-şi retorica pe lipsa “griurilor”, a căii de mijloc, a moderaţiei, propovăduitorul zdrobirii
