Câteodată mă gândesc cu groază că am un copil. Acest „câteodată” înseamnă ori de câte ori văd teribiliştii de la ştiri, agăţaţi cu maşinile în câte-un stâlp de telegraf. Şi ori de câte ori vorbesc cu oameni pentru care singura valoare valabilă o reprezintă banii. Şi ori de câte ori cunosc oameni pentru care „ceilalţi” sunt doar „ceilalţi”, nişte pietricele pe care câteodată le azvârlesc mai încolo, ajutându-se de bombeul lăcuit al pantofilor.

Mă gândesc cu groază că nu voi şti să te învăţ să priveşti maşina ca pe un lucru util, care te duce unde ai nevoie, şi nu ca pe un etalon al valorii tale. Nu motorul de face mai deştept, nici sigla, nici cauciucurile şi nici pedala de acceleraţie. Şi pe lângă tine ai o mulţime de oameni de care trebuie să ai grijă. Un om pe bancheta din spate, un copil care se joacă cu mingea, un alt om pe trecerea de pieton, alţi oameni, într-o altă maşină, pe cealaltă bandă, şi un pieton care vine în fugă dintre maşini parcate. Cum să te fac să înţelegi că a conduce înseamnă, mai înainte de toate, responsabilitate?!Mă gândesc cu groază că nu voi şti să te învăţ să iubeşti oamenii inteligenţi şi buni, chiar dacă poartă adidaşi „de la chinezi”. Mai sunt încă oameni de la care nu ai avea timp să înveţi câte ar şti ei să-ţi arate. Dar pe care trebuie întâi să-i cunoşti şi să-i vezi, iar ei nu-s aproape niciodată acolo unde-s teancurile de bani şi nu vor defila niciodată în faţa celorlalţi fluturându-şi portofelele şi „realizările”.

Mă gândesc cu groază că nu voi şti să te învăţ să-i preţuieşti pe alţii ca şi cum toţi ar fi propria-ţi persoană şi, în acelaşi timp, să-i ignori pe cei care ascund, în ei înşişi, monştri zâmbitori, tembeli cu aere aristocrate, infantili needucaţi şi meschini joviali.

Sunt mulţi din ăştia. Prea mulţi.

Câteodată mă gândesc cu groază că am un copil. Acest „câteodată” îns