În abecedarele din perioada interbelică era o poveste despre nevoie: Ion e trimis de tatăl său să aducă lemne din pădure. Băiatul îl întreabă „ce fac dacă mi se rupe osia?”. Tatăl îi spune: „te învaţă nevoia ce să faci”. Ion pleacă şi se întoarce abia seara, obosit. Tatăl îl întreabă: „Ei, cum a fost?”. „Păi, mi s-a rupt osia. „Şi?”. „Şi am tot strigat Nevoieeeeeeee, hai ajută-mă! Dar n-a venit şi atunci am luat un lemn din pădure şi am reparat-o singur”.
Povestea asta lipseşte din abecedarele de azi. Poate de asta, generaţiile de acum nu ştiu că soluţiile trebuie să le căutăm întotdeauna în noi înşine. Ne-am obişnuit să aşteptăm să ne spună mereu alţii, oricine - UE, FMI, SUA cum şi ce să facem.
În copilărie, citeam într-un album despre o specie de furnici interesantă. Regina şi câţiva trântori atacă o colonie de furnici muncitoare, le omoară regina şi o înlocuiesc cu a lor.
Unele furnici pleacă, altele se supun noii stăpâniri. Interesant e că, deşi regina depune ouă, noile furnici nu sunt muncitoare, ci fac parte tot din „tagma asupritoare”. Astfel că, colonia rezistă atâta timp cât mai trăiesc furnicile din vechea colonie. Când ultima furnică s-a stins, regina şi „susţinătorii” pleacă spre altă colonie de furnici muncitoare. Şi scenariul se tot repetă.
Mi se pare că România adevărată de azi seamănă cu o colonie atacată în repetate rânduri de „regina neagră şi acoliţii ei”, care din 1989 încoace e tot mai secătuită. Sunt tot mai puţine „furnici muncitoare”, care n-au făcut pact şi nici compromisuri cu puterea care mai speră ca „colonia” lor să redevină ce a fost.
Numai că, obosite, sictirite, scârbite, îmbătrânite de „noua regină”, furnicile muncitoare fie pleacă, fie stau şi strigă: „Nevoieeeeeeeeee, hai, ajută-mă”!
În abecedarele din perioada interbelică era o poveste despre nevoie: Ion e trimis de
