Daniel Săuca

Din perspectivă tradițională, centralizarea însemna firescul, raportarea la un centru de putere sacru. Descentralizarea nu exista. Era un derapaj inacceptabil. Din perspectiva laică, administrativă a zilelor noastre, centralizarea – raportarea exclusivă la un centru de putere, de obicei politică – presupune esențial o subordonare slugarnică și aproape nimic altceva. Descentralizarea, în această abordare, ar viza crearea unor centre mai mici, „centruțe”, județene sau municipale cu iluzia apropierii de cetățean și a împlinirii altor sloganuri postcomuniste. Unul dintre cele mai invocate, subsidiaritatea: ar însemna, printre multe altele, că problemele ce apar de pildă într-un județ vor fi soluționate la cel mai apropiat nivel decizional de județ. Sună bine. În teorie. În România însă lucrurile trebuie nuanțate Degeaba ți se dă dreptul să faci ceva, dacă în practică nu poți să faci acel ceva. Să ne explicăm: degeaba ai bani să plătești tichete de masă pentru angajați, dacă nu ai voie să faci o asemenea cheltuială. Degeaba vei fi „descentralizat” dacă nu vei putea plăti salarii mai bune angajaților care chiar vor să facă performanță. Din perspectiva asta, centralismul își va face de cap în continuare, fără niciun fel de jenă. De fapt, miza deschiderii cutiei Descentralizării vizează alocarea resurselor și numirea de directori prin țară, numiri blocate de mai multe luni și din cauza lipsei de viziune și de cojones prin anumite ministere. Nu comentez mai mult. Bine ar fi ca prin județe să existe coerență, iar concurența de tip socialist, propagandist dintre instituții să dispară. Fără negocieri locale și județene – implicit politice – descentralizarea va însemna haos. Sau și mai mult haos.

Descentralizarea propusă va întări o tușă deja existentă în țară: foarte multe primării au propriile politici publice (hai să le spunem așa), fără să le pese