Pentru a XXI-a oară, în septembrie, întru omagierea numelui lui George Enescu, s-au reunit la Bucureşti glorii ale artei interpretative naţionale şi universale.
Sub acelaşi directorat artistic de prestigiu ca la ultimele cinci ediţii, cel al lui Ioan Holender, festivalul şi-a păstrat structura, durata, bogăţia de manifestări, diversitatea stilistică şi înalta calitate. Şi din nou, aşa cum scriam şi în anii anteriori, se observă că similitudinea cu celebrul Festival de la Salzburg este uriaşă. Numai că, spre deosebire de acesta, cel bucureştean este dedicat în integralitate muzicii. Lipsesc spectacolele teatrale, care continuă la Salzburg tradiţia instituită de Max Reinhardt. Ponderea spectacolelor de operă de la Bucureşti este mică. În schimb, diversitatea afişului românesc este uriaşă, de maximă densitate pentru cele 28 de zile ale festivalului, într-o extremă varietate. Pentru că la Salzburg, vin mai puţine orchestre, se repetă de două-trei ori concerte cu acelaşi program în aceleaşi interpretări, se dau serii de câte patru-şase spectacole de operă etc., ceea ce augmentează numărul manifestărilor.
Iată de ce, Festivalul Internaţional George Enescu este unic în lume. Bine spunea Ioan Holender că „Festivalul de la Salzburg va fi gelos” şi, adaug, nu numai pentru programarea bucureşteană a „Requiem”-ului de Verdi, ci pentru întreaga desfăşurare a manifestării. Lumea muzicală internaţională trebuie s-o recunoască. Stă în responsabilitatea şi în puterile noastre să facem festivalul cât mai cunoscut, printr-o mediatizare cât mai curajoasă, agresivă şi abundentă în întreaga lume. Un lucru este cert: o dată la doi ani, Bucureştiul concurează serios Salzburgul şi, în domeniul strict muzical, îi „ia faţa” pe linia de sosire.
Privitor la media, remarc pentru actuala ediţie îmbelşugata reflectare în presa noastră scrisă, electronică, audio şi, într-o oarecare