Din filmele polițiste americane aflăm că există echipe speciale însărcinate cu lămurirea cazurilor nerezolvate. Anchete lăsate în paragină se reiau după decenii și, până la urmă, adevărul iese la lumină. Probabil că s-ar găsi și la noi de lucru unor astfel de arheologi ai penalului – și cât se poate de sigur în epopeea luării primului steag turcesc la 1877, episod mult mediatizat în epocă şi, în egală măsură, maculat prin amestecul imoral al politicianismul lipsit de scrupule. S-ar cuveni să nu fie uitate astfel de întâmplări ce demonstrează capacitatea politicului exacerbat de a mânji tot ceea ce atinge, mai ales că, zi de zi, îi constatăm tot mai pernicioasa imixtiune în „cele ce sânt / și-n cele ce mâine vor râde la soare”. N-ar strica să luăm aminte: la 1877, eroul „oficial”, Grigore Ioan, a fost dublat… politic de alt Grigore Ioan – unul prahovean, celălalt, moldovean. Steagul însă, pare a fi unul singur. Deci, doi ostaşi din războiul de la 1877 „candidează” pentru titlul glorios de cuceritor al drapelului turcesc, iar istoria, neputincioasă, n-a izbutit, în decursul unui secol şi mai bine, să descâlcească o poveste doldora de dedesubturi şi adânc implicată în luptele electorale: liberalii „îl aveau” pe Grigore Ioan, conservatorii îl aflaseră pe Grigore Ioan a Lucăi. N-o fi, la urma urmei, episodul luării flamurii cu semilună momentul cheie al războiului pentru Independenţă, după cum n-ar avea atâta importanţă apartenenţa eroului la o zonă sau alta a ţării: steagul a fost luat de un român, un cvasi-necunoscut, fie el Ioan, fie a Lucăi.

„Afacerea” – ca să folosim limbajul documentelor epocii, a avut, însă, un ecou formidabil, grupând partizanii unei ipoteze ori ai celeilalte în tabere agresive şi hotărâte. De fapt, conflictul luării flamurii verzi îi folosea pe cei doi Grigore drept simpli pioni într-o partidă al cărei „rege” asediat nu era altul decât