Parohia lasă un efect neobișnuit de satisfacție holistică. Foarte poetic pentru un roman, e totuși prea solid construit pentru un poem de mari dimensiuni.
Parohia, un roman de mici dimensiuni, plin de suavități asimetrice și de abisuri vertiginoase camuflate în grotesc, îl așază pe Dan Coman în „echipă“ cu Adrian Chivu. Amândoi sunt maeștri în descrierea lumilor închise ale dereglării infantile. Mai evidentă decât la autorul Caietului de desen, miza catharctică sare în ochi din straniile întâmplări ale romanului lui Dan Coman. În pubertatea anormal încremenită a personajului narator, care susține constant că are treizeci de ani, deși se dă huța pe poartă în ziua în care e „pețit“, e de citit mai degrabă un boicot violent, dislocat și întors spre înlăuntru, al legilor comunității. Titlul, ilustrat inspirat de editor printr-o copertă care prelucrează fotografic două tablouri celebre, împinge și, simultan, extrage subiectul din zona gravitațională a localismului și religiosului, ca să indice o altă direcție. Într-acolo, drumul trece probabil și prin Cei trei copii Mozart de Alexandru Ecovoiu.
După acel Irezistibil (2009) greu de digerat, despre care s-a spus că nu e decât un pas lateral, cam strâmb, către proză, Parohia îl consacră în sfârșit pe prozator, cu tot cu formula lui foarte personală, care nu abandonează poezia, ci doar îi sparge embrionic învelișul. E același gen de „harakiri“ salvator care a făcut din poetul Mircea Cărtărescu cel mai important prozator de după 1990. Păstrăm proporțiile, bineînțeles, dar nu lăsăm deoparte coincidența de declic creator, pentru că ea tinde să facă școală, și cu folos.
În Parohia, Dan Coman a scris un poem, punând la lucru organul poeziei și, în același timp, un manifest de rebeliune intimă, cu uneltele inteligenței de prozator. Suprapunerea celor două tehnici funcționează
