David Nalbandian a pus capăt unei carierei nu atât de impresionantă pe cât ar fi putut, și ar fi trebuit, să fie. La 31 de ani, argentinianul cândva finalist la Wimbledon și fost număr 3 mondial a decis să nu mai continue.
Drumul este întotdeauna lung de la talent la rezultate, iar măreția nu este rezervată decât acelora care găsesc împletirea perfectă între cele două. David Nalbandian a avut cu siguranță talent, un talent imens, însă n-a știut niciodată să și-l împlinească. Motivul pentru fraza din titlu, o etichetă care l-a urmărit obsedant în ultimii săi ani ai carierei, și care probabil că o va mai face și în anii care vor urma. Așa cum marii actori sunt introduși cu formula “câștigătorul premiului Oscar” înainte de nume, așa cum marii sportivi sunt prezentați cu rezumatul marilor lor performanțe și recorduri, despre Nalbandian se va spune întotdeauna că se numără printre cei mai talentați jucători care n-au câștigat niciodată un Slam.
La 31 de ani, David Nalbandian a decis să-și anunțe retragerea din tenis, citând drept principal motiv problemele la umărul la drept. S-a operat în primăvară, dar fără mare succes, iar durerile “nu îmi mai permit să mă antrenez la nivelul cerut de competitivitatea din circuit”, așa cum a explicat, emoționat, într-o conferință de presă convocată pentru anunț în această seară. Oricum era deja absent de ceva vreme. Tot din cauze medicale n-a jucat decât 11 meciuri anul acesta, iar ultima sa apariție pe teren s-a consemnat în meciul de dublu din Cupa Davis din aprilie, când a pus, hm, umărul la victoria Argentinei pe teren propriu, contra Franței.
Vârfurile carierei lui sunt trei, fiecare din motive diferite. Pe hârtie, performanța cea mai sonoră ar putea fi considerată finala de la Wimbledon, din 2002, pierdută în trei seturi cu Hewitt și venită la doar doi ani distanță de trecerea la profesioniști. Au fost ani
