În ultimii ani, relaţiile României cu ţările din Vest şi cu instituţiile internaţionale (FMI, NATO, Banca Mondială, UE) au cunoscut o evidentă schimbare de paradigmă. Această schimbare a fost cauzată de două evenimente cu importanţă majoră: integrarea în Uniunea Europeană şi importarea crizei economice globale, izbucnită în 2008. Înainte de criză şi de integrare, relaţiile României cu partenerii săi occidentali erau foarte clare. România făcea eforturi pentru a îndeplini standardele democratice şi economice impuse din afară. Mai mult decât atât, România spera că partenerii săi pot acţiona ei înşişi pentru accelerarea progreselor României, şi chiar o fac, doar că România se adaptează mai greu la procesul de occidentalizare. După integrare şi mai ales după debutul crizei, această paradigmă normativistă s-a schimbat. Pe de o parte, ţările din Vest au dat semne de nervozitate şi de retragere parţială în sfera propriilor interese naţionale. Pe de altă parte, raportarea României la aceste state, aproape toate membre ale UE sau ale NATO, a devenit circumspectă. Treptat, ceea ce părea un ajutor aproape nesperat al Occidentului a ajuns un soi de politică neocolonială, de care românii – orbiţi, până curând - şi-au dat, în sfârşit, seama. Dacă, ieri, UE, FMI sau NATO susţineau eforturile României de a deveni o ţară democrată şi prosperă, astăzi aceleaşi instituţii au început să fie considerate forţe care frânează dezvoltarea României, ba chiar o condamnă la sărăcie şi la un statut periferic. Normativismul optimist din perioada aderării la UE a fost, aşadar, înlocuit nu cu realismul, ci cu pesimismul din perioada crizei. Astfel, atât evenimente importante care au loc în prezent (scandalul RMGC, privatizarea CFR Marfă, Schengen etc.), cât şi cele care au avut loc în trecut sunt interpretate conform acestei noi paradigme. Aflăm, acum, că mult lăudata terapie de şoc, prin care, în