M-a sunat înainte de ora prânzului un istoric literar din generația veche. Îmi promisese cu câteva luni în urmă un manuscris al lui Marin Preda. Numai că-l rătăcise printre miile de cărți din bibliotecă. Faptul că mă sunase însemna că-l găsise, așa c-am pornit în cea mai mare grabă spre vârstnicul meu prieten. Dar nu era vorba de manuscrisul cu pricina, care continua să rămână ascuns, ci de pozele unor personaje din     pe care istoricul le păstra în vederea scrierii unei cărți despre marele meu conjudețean. Cum credea că vârsta n-o să-i permită să ducă la bun sfârșit o astfel de carte, hotărâse să-mi dăruiască mie pozele și o parte din materialul documentar. N-am încercat nicio clipă să-l refuz. Și știu și de ce, pentru că tot ce este legat de Marin Preda îmi umple inima de lumină, făcând-o să tresalte. Aveam de mers, în după-amiaza aceleiași zile, la o manifestare literară în Sala Rotondă a Muzeului Național al Literaturii Române. Pereții acestei săli găzduiau, ce credeți, o expoziție de fotografii ce-l înfățișau pe Marin Preda și lumea Moromeților. Un reprezentant al acestei lumi se afla chiar în sală. Era nepotul scriitorului, Sorin Preda, el însuși scriitor și fost coleg al meu de redacție la ziarul . Mi-a făcut semn să mă așez lângă el. Am șușotit aproape tot timpul , < certați>  de privirile Irinei Boțoghină, care se uita de pe peretele din stânga la noi. Se pare că e un fals, nu este ea, a ținut să-mi spună Sorin. Și eu care tocmai mă pregătem să-i spun ei, adică Irinei, că-mi dăduse cineva mai devreme o fotografie de-a lui Ilie Boțoghină, adică taică-său. Bine că n-am apucat să-i spun!

Îl întreb pe Sorin cum e să-l vadă pe bunică-său, Ilie Moromete, adică, în cea mai impozantă dintre fotografii. Pe bâtu’, mă corectează el, că așa îi ziceam noi, nepoții. Cum să fie, zice, e ca atunci când era viu, se uită la lum