Orchestra concertând este o oglindă în care merită să ne privim, cu real folos; o metaforă vie a conviețuirii, conjugării, coabitării în comunitate.

Recent încheiatul Festival Enescu lasă în ur­mă tabloul fabulos al unei plaje după reflux. Vastă întindere ieșită de sub avalanșa apelor, impregnată de o iluminație transcendentă. Da­că ar fi să alegem o imagine care să ilustreze această des­cri­ere, ar fi cea a Muntelui Saint Michel sau a plajei Saint Malo, rămase, după retragerea valurilor, într-un halou de ge­neză. Mareea muzicii care ne-a cuprins în acest septembrie se potrivește unei asemenea re­prezentări, aparent pre­ți­oa­se. Dar ce altceva are la în­de­mână un biet iubitor al Artei Su­netelor (necunoscător, în sensul doct) de­cât analogiile închipuirii, pentru a-și ex­pri­ma starea de grație?

Neputința „amatorului“, în acest caz, e o alcătuire ciudată în care ad­mirația se învecinează cu frus­trarea: încântarea - față de pro­fesioniștii misterioasei sintaxe so­nore; complexul - în raport cu cei care tră­iesc această lume în chip... de la sine înțeles. Nu e de mirare că mari spirite ale culturii „ver­bale“, precum un Claude Lévi-Strauss sau Emil Cioran, s-au declarat nostalgici ire­mediabili ai Muzicii - ca formă supremă a creativității umane, la care... ei înșiși nu au avut acces. În repetate ocazii, de-a lungul se­colului de viață trăit, fondatorul antro­po­lo­giei structurale își exprima regretul profund de a nu fi avut capacitatea de a face muzică, insistând asupra diverselor forme de supli­ni­re a respectivei limite. Într-un interviu te­le­vizat el declara, cândva, că „în tot ceea ce am scris, am încercat să realizez sub o altă formă ceea ce niciodată nu am fost capabil să realizez în muzică“, subliniind chiar că volumul Tropice triste a fost gândit ca operă (muzicală)... După cum e bine știut, Emil Cio­ran revine și el obsesiv asupra acest