A fost ziua persoanelor vârstnice. Câteva instituţii ale statului le-au sărit în ajutor, chemându-i pe părinţii şi bunicii noştri să le măsoare tensiunea şi glicemia în câteva puncte din Slatina, Caracal şi Corabia, pe seară le-au promis şi un spectacol folcloric, într-o sală puţin probabil încălzită. Poate, cum s-a întâmplat ani de-a rândul, li s-au dat şi ceva pachete, o felicitare... Şi cam asta este. An de an bifăm acţiunea, în funcţie de bunul simţ îi mai felicităm şi personal şi ne abţinem, în 1 octombrie, să le mai strigăm că-i ţinem în cârcă noi, cei din câmpul muncii, care plătim asigurări sociale. Puţin ne interesează că au făcut, la rândul lor, acelaşi lucru, ne este indiferent, dacă nu-s ai noştri, în ce se zbat.

M-am întrebat ani la rând cât cinism trebuie să aibă cei care îi obligă, de 1 Octombrie, de Crăciun, de Paşte, prin campanii electorale, să se calce în picioare pentru un litru de ulei şi-un cozonac. Cum nu-i văd în faţa ochilor pe propriii bunici, neajutoraţi, fără bani de pâine, iarna cu un reşou pe care îl bagă în priză când şi când, de teamă să nu o ia contorul razna. Cum nu se pot mobiliza şi, pe baza datelor pe care cu siguranţă le deţin direcţiile de asistenţă socială, să le ofere acel mic ajutor la domiciliu, într-un mod demn.

În urmă cu ceva ani, când de-abia depăşisem pragul adolescenţei, nu mi se părea ceva nefiresc să „trimit” un cetăţean de 60 de ani în categoria bătrânilor. Pentru că părinţii noştri îmbătrânesc înainte de vreme, purtându-ne tot nouă şi copiilor noştri de grijă, chiar şi atunci când ei n-au ce mânca. Pensia nu înseamnă, aşa cum se întâmplă în lumea bună, biletul către croaziere şi momente pe care le-ai aşteptat o viaţă, ci umilinţă, mâncare proastă, cel mult un concediu pentru tratament prin hoteluri cu mobilier din vremea comunistă. Aşa ajung să se bucure când primesc două mere şi să fac