Politica externa reprezinta un instrument prin care statele doresc sa influenteze mediul politic international in directia promovarii si protejarii intereselor proprii. Sigur, si valorile internationale au semnificatia lor dar, mai ales in perioade de criza, statele se concentreaza pe apararea intereselor nationale, asa cum sunt ele definite in politica interna.
La inceputul anilor ’90, in relatiile internationale, s-a trecut de la un model bipolar la un model unipolar. Efectele s-au simtit mai ales in redefinirea sferelor de influenta din Europa. In prezent, parcurgem o perioada de tranzitie, in care reapare Rusia, ca putere globala, si se afirma noi centre de putere, grupate in intr-o formula neomogena – BRIC.
Asistam la o scadere a importantei organizatiei mondiale (ONU), transformata, mai curand, intr-un loc de intalnire al liderilor si diplomatilor din intreaga lume ( dar cu o forta decizionala redusa), si la o crestere a structurilor de integrare regionala, pentru a face fata presiunilor globalizarii.
Cum isi defineste Romania, in aceste conditii, liniile principale de politica externa? Functioneaza doar pe pilot automat, in functie de deciziile “aliatilor” sau de directivele UE? Poate avea un rol in ceea ce priveste temele importante ale politicii externe a UE? Identitatea – in plan extern – a Romaniei nu se reduce la calitatea de membru NATO si de membru UE. Romania este, in acelasi timp, o tara latina, este o tara dunareana, este o tara francofona, este o tara balcanica (mai este?), este o tara est-europeana, este o tara cu iesire la mare. Romania are o anumita situatie geografica, are anumiti vecini cu care imparte o istorie complicata, are anumite responsabilitati fata de comunitatile de romani din jurul granitelor, are o datorie morala de a sprijini parcursul european al Republicii Moldova, etc. Fara sa enumar toate argumentele, consi
