Tocmai ai văzut un film? Foarte bine! Ai vrea să-l recomanzi şi altora şi crezi că eşti persoana potrivită să facă asta? Şi mai bine! Te rog, aşază-te confortabil în fotoliu şi scrie un mesaj pe Twitter despre film! Sunt prea puţine 140 de semne? OK, scrie dublu! Nici acum n-ajung?! Fie, scrie 420 de semne despre film!
Descrierea de mai sus se poate potrivi unuia dintre cele mai mişto joburi de presă (din motive prea întortocheate, unul pe cale de dispariţie). Sau mă rog, dintre cele pe care le-am încercat şi eu. Aparent, sunt puţine lucruri în media, la prima vedere, mai simpatice decât slujba de a te uita la filme şi de a scrie apoi un rezumat despre ele. Să faci, genial de simplu, precum Michelangelo: iei un bloc, dai la o parte piatra de prisos şi rămâne David. Sigur, ai nevoie de harul (se dobândeşte) de a fi concis, precum şi de temeinice cunoştinţe culturale şi de limbă engleză. Mai sunt câteva mici trucuri, şi acelea vin pe parcurs, cum ar fi să pedalezi pe distribuţie dacă e notorie, pe regizor dacă e film de autor, pe premii dacă a luat. Şi gata cronicuţa!
Fireşte, ce iese, dacă lucrezi la un ghid TV, nu e o cronică menită să-i provoace insomnia cineastului, în caz că ar citi. E un crochiu prin intermediul căruia încerci să-l orientezi pe cititor. Să-l faci să-şi amintească, atunci când va vedea filmul, că nu i l-ai recomandat degeaba. Nu i-ai zis finalul, nu ai expediat trama cu verdictul „el moare, ea naşte“, nu i-ai stricat bucuria descoperirii, ci i-ai asmuţit-o. În acest caz, cititorul se simte bine, ca Al Bundy („Am două ghiduri TV. Unul pe măsuţă, celălalt în baie. Sunt bogat!“), şi te mai cumpără.
Dar ce te faci dacă n-ai văzut filmul? Asta e, tot scrii despre el! Şi despre alte 20-30, dintre care unele pot fi episoade ale unor seriale, la care ai doar nişte sinopsisuri primite de la PR-ul televiziunii traduse urechist, şi, fii cu
