Atunci când telefonia mobilă a pătruns pe piața din România, tarifele erau atât de mari încât telefoanele mobile erau, inițial, un semn al prosperității. Sau, în varianta mai fericită pentru bugetul tău, erai angajat al unei companii (de obicei, privată) care prefera să nu-ți dea un salariu foarte mare, dar să te lase să te fălești prin oraș cu Philips-ul Fizz, Nokia banană sau Alcatelul pe baterii obișnuite. O firmă care-ți dădea și telefon mobil la angajare era un loc în care jumătate din populația României visa să lucreze. Asta, deși profilul firmei respective nu justifica plata unor abonamente costisitoare și achiziționarea unor telefoane pentru a ține, mereu, legătura cu angajații. Chestie de prestigiu, totuși.

În timp, sectorul privat a realizat că telefonia mobilă este un moft, mai ales atunci când angajații tăi sunt absolut imobili, specificul muncii lor presupunând să stea în birou opt ore pe zi, cu o pauză oarecare pentru o masă frugală. Așa, încet-încet, telefoanele de serviciu au dispărut din mediul privat, mai ales că atât terminalele, cât și abonamentele deveniseră mai accesibile, iar fiecare angajat își putea permite atât un telefon, cât și, în caz de restriște maximă, măcar o cartelă preplătită, astfel încât angajatorul să-l poată suna la nevoie.

Multe milioane de euro au dispărut din încasările firmelor de telefonie mobilă atunci când s-a renunțat în masă la telefoanele de serviciu, milioane care n-au fost recuperate de la persoanele fizice, căci vorbitul pe bani proprii a devenit, brusc, olecuță cam costisitor. Bine, totuși, că mai există instituțiile de stat, care n-au fost lovite de criză. Cel puțin aparent.

Atâta vreme cât Ministerul Administrației și Internelor era, acum câteva luni, dispus să plătească 23.831.581 de lei cu tot cu TVA (peste 5.500.000 de euro) pentru 17.316 abonamente lunare de telefonie, pentru o perioad