Continuăm interviul-maraton cu fostul director de la "Europa Liberă", început în urmă cu aproape un an, cu un răspuns amplu care ne-a parvenit de la Munchen. Răspunsul este atât de complex încât va fi publicat în patrupărţi. Întrebarea va rămâne aceeaşi.

Adevărul: Avea „Europa Liberă” o reţea de colaboratori în România, existau oameni de legătură, cum ajungeau scrisorile pe adresa redacţiei – se folosea, pur şi simplu poşta? Nu era prea periculos?

Nicolae Stroescu Stînişoară: Europa Liberă, ca turn de scrutare a fluxului şi refluxului între Răsărit şi Apus, a receptat oscilaţiile, sensibilizîndu-se şi ea, cu variaţii armonice sau disarmonice, la acel debut de cotitură promiţătoare care însă, în timp, s-a văzut că nu îşi îndeplineşte traiectoria fireştilor aşteptări. Şi în Ţară şi în exil şi la Europa Liberă s-au putut investi sau tăgădui speranţe, s-au putut pronunţa apeluri la empatie sau, dimpotrivă, la vigilenţa lucidităţii. Indiferenţa rămînînd apanajul cinismului sau al nedeşteptării conştiinţei valorilor. La Europa Liberă, Mihai Cismărescu, Radu Gorun era numele lui de radio, pe care l-a slujit încă din 1952, în 1954 ocupînd funcţia de şef al Secţiei de ştiri, în 1980 devine director adjunct, iar în 1982 director al Departamentului român – cînd şi-a preluat funcţia cu cuvintele: „Emisiunile noastre vor fi inspirate de dragostea de Ţară şi de respect pentru adevăr” – a fost singurul redactor la Europa Liberă care a găsit de cuviinţă să-i adreseze lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare deschisă pe calea undelor, depăşind – de altfel în mod magistral – graniţele analistului şi comentatorului şi comiţînd, în condiţiile de atunci, un gest de mare anvergură şi brizanţă politică.

Anii 1967-1968 pot fi consideraţi un timp de vîrf al permisivităţii comunicării unor persoane oficiale, semi-oficiale, fără a mai vorbi de celelalte categorii, din Români