Ca în fiecare an, am hotărât să vizitez Căminul de bătrâni Alecu Bagdat de 1 octombrie, Ziua Internaţională a Pesoanelor Vârstnice. Cu toată emoţia firească a acestei revederi.
Adunaţi în holul de la intrarea în cămin, aşezaţi pe scaune, îşi aşteptau oaspeţii. Îşi mutau privirile asupra musafirilor, schimbând între ei cuvinte în şoaptă.
M-am bucurat că am ajuns acolo alături de ceilalţi, că urma să petrecem împreună câteva ore, că puteam conversa sau urmări împreună micuţul program artistic de sărbătoare.
În tot intervalul acesta, i-am privit, lăsându-i să ne arate ce înseamnă pentru ei bătrâneţea, lăsându-i să ne povestească amintirile lor, unele colţuroase şi dureroase.
Mă gândeam, în timp ce îi ascultam, că nu suntem atât de profunzi ca să înţelegem toate amintirile lor, despre cum se simţeau de puternici bărbaţii atunci când au fost înrolaţi în armată şi dorul lor imens de casă şi patrie, despre modul în care reuşeau să cucerească fetele în liceu şi despre mâinile lor neobosite în treburile importante pentru familiile şi ţara lor.
Nu mai auzisem de mult timp cuvintele patrie sau ţară şi am realizat, dintr-o dată, că cei din generaţia mea au uitat, poate, să le rostească.
Şi am înţeles că sunt mai tineri decât noi, ei, care au văzut viaţa în aproape toate culorile şi iată, se bucură că suntem aici. Câte lucruri oare mai au de spus? Câtă putere mai au, căci uite, ne zâmbesc acum, după ce anii lor au fost gârboviţi de atâtea griji?
Bătrânii noştri nu sunt nemuritori, aşa cum nici noi nu o să fim. E adevărat, ei mai pot să râdă, să lupte atât pentru viaţa lor cât şi pentru noi. Dar, într-o zi, vor termina treburile lor pe aici, pe la noi, şi se vor duce. Haideţi, până atunci, să ne bucurăm de ei, să le spunem cuvinte, să le sărutăm mâinile care ne-au făcut mari, să mai fim încă o vreme copiii lor! Şi haideţi să îi iubi
