Pe vremea Ceauşescului circula o nostimadă. Se ştie că în fruntea Ministerului Culturii au fost numiţi politruci, care nu aveau prea multe în comun cu arta sau cultura.
Tot în acea perioadă, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ Bucureşti l-au pus secretar de partid pe marele actor Ion Besoiu. Acesta, cunoscut maselor largi din filmele şi piesele în care a jucat cu succes, trebuia să dea credibilitate valorii comuniştilor. Iar marele actor era unul din cei mai potriviţi, după părerea lor. Odată, nişte colegi actori se plângeau de ministrul Culturii, care nu făcea mai nimic pentru cultură. Ion Besoiu a spus: Mie nu mi-e frică de ministrul Culturii ci de cultura ministrului.
După Marea Revoluţie din Decembrie 1989 societatea politică şi culturală a cunoscut mari şi radicale transformări. În fruntea Ministerului Culturii au ajuns, printre alţii: Ion Caramitru, Andrei Pleşu, Răzvan Theodorescu, Adrian Iorgulescu, Mircea Diaconu Theodor Paleologu, Puiu Haşoti, Daniel Barbu.
După cum se vede, întrucât politica este un personaj complex pe scena istoriei, la Cultură au fost desemnaţi cu precădere actori şi istorici; în fapt toţi aceşti miniştri sunt nişte actori sub acoperire. Toţi interpretează nişte scenarii scrise de partidele lor. Aceste scenarii au două personaje: Ţara şi Poporul. Iar ca intrigă şi-au fixat lupta acerbă pentru motivarea incompetenţei precum şi pentru motivarea hotărârilor luate de-a dracului, în ciuda adversarilor politici.
Din această cauză ICR, instituţiile de cultură de la toate nivelurile „merg ca dracu“. Sau dacă chiar funcţionează, dacă totuşi se mişcă ceva-ceva, vin entităţi din toate vânturile ţării să bage de vină, să cârcotească şi să se bage în seamă. Şi asta nu numai din comenzi politice. Nuuu! Ci şi din motive de Gică-Contra, din spirit de „ba p-a mă-tii“ sau aşa, de-a dracu’ de români ce suntem.
Am să dau
