Moldova nu se află în situația unor țări din Europa Centrală, a căror vocație europeană, bazată pe memoria istorică a apartenenței lor la civilizația occidentală, nu a putut fi deturnată în anii ocupației sovietice.
După o întâlnire care l-a dezamăgit - cea cu Șevciuk la Tiraspol - premierul Iurie Leancă a cerut la ONU evacuarea armatei rusești din Transnistria. O solicitare legitimă pe care Moscova o ignoră de ani de zile.
Opoziția separatiștilor se pare că a sporit determinarea primului-ministru. În fața unui interlocutor de rea-credință, atitudinea cea mai corectă e să îți urmărești cu tărie obiectivele pe care le consideri benefice pentru poporul tău. Separatiștii se agață de prezența militară rusă ca de ultima lor rațiune de a fi. Amenință cu escaladarea tensiunilor, în cazul în care Chișinăul va semna acordurile cu Bruxelles-ul, deși știu foarte bine că toate aceste grozăvii le pot declanșa doar ei, dacă vor primi o „înaltă poruncă”.
E o imensă ipocrizie și o batjocură, de care moldovenii s-au săturat și de care s-au săturat de mult și europenii. Un alt provocator, bașcanul Formuzal, în sudul Moldovei, vrea referendum pentru găgăuzi, ca să aibă libertatea să se „lipească” de Uniunea vamală a lui Putin. Oamenii ăștia nu se pot liniști. De ce oare? De ce blamează șefii de la Comrat fireasca apropiere de Europa a statului în care trăiesc? De ce o fac pe îngrijorații, timorații, de ce varsă lacrimi de crocodil?...
Oficialii europeni nu-și pot permite să formuleze asemenea întrebări. Ei vorbesc despre nevoia de dialog, de întâlniri și contacte umane, subliniază cât de important este ca Moldova din dreapta Nistrului să devină atractivă pentru transnistreni, despre interesul firmelor de la Tiraspol să-și dezvolte exporturile pe piața Uniunii Europene... Sunt conjecturi corecte, în cazul în care Republica Moldova ar rămân
