Tocmai ieșeam, împingând cu greu bicicleta

prin strâmtoarea ușii de bloc, iar vecina de la parter – apărută cu găleata de gunoi la ghenă – m-a întâmpinat cu ochii mari și cu vocea gâtuită de indignare. “Aoleu, să nu zici, vecine, că ești din ăla care merge în Piața Universității…”. Mergeam la job, la muncă, la treabă, spuneți-i cum vreți, dar în nici un caz la protest. Aș fi trecut pe lângă ea doar cu un „Bună dimineața” de proximitate și aș fi ignorat întâmplarea dacă nu aș fi știut că vecina cu pricina a aplaudat minerii veniți în Piața Universității atunci, în '90. Trăim vremuri noi, vremuri în care bicicleta a ajuns un simbol al rebeliunii.

Studentul cu plete și intelectualul cu barbă,

ieșiți în stradă cu sloganuri anticomuniste, sunt pierduți adânc in istoria urii de clasă a istoriei post-decembriste românești. Proletarul de la IMGB, care făcea ordine la Universitate, e astăzi un șomer ușor senil, fără dinți în gură, un nume pe lista de datori de la buticul din colț. În schimb, securiștii pe care-i știam pe vremea lui nea Nicu după Daciile negre, cu numere mici, s-au mutat din cartier. Sunt undeva prin vilele din Pipera, amestecându-și mașinile de lux cu interlopii de succes ai capitalismului dâmbovițean. Noi, ceilalți vecini, am supraviețuit cum am putut fiecare și am îmbătrânit sperând, timp în care prin parcarea de la bloc au apărut fețe noi – puști și puștoaice. Îi vedeam de ceva vreme alergând de colo-colo cu rolele, cu plăcile, cu bicicletele. Sunt toți născuți în libertate, copiii unor părinți care nu au mai fost nevoiți să-i învețe teama de a spune ce gândesc.

În blocul de vizavi,

o astfel de puștoaică a arborat la balcon un banner alb pe care scrie „Vrem natură, nu cianură”. „Dacă mai prind curva aia mică pe la noi, în fața blocului, pupându-se cu golanul de la trei, îi rup picioarele. A zis la televizor că ipșterii ă