Abia sorbind din ceaiul fierbinte, în incinta bine încălzită (şi simţindu-mă cumva vinovat pentru „dezerţiunea” la care tocmai mă pretasem), mă prind că au trecut deja vreo opt ore (opt!, doamnelor şi domnilor), iar noaptea aia a cercetătorilor, pentru care ne-am trezit în zori şi am bătut atâta drum, strângând pe deasupra o groază de frig şi oboseală, ba am făcut şi o foame de pustnic, nu vine şi pace!
Vântul mugeşte pe lângă portiere, se izbeşte cu putere în parbriz, cerul e plumburiu, dar pe mine mă umflă încetişor râsul. În habitaclu, lumea tace zgribulită după revere, sonorul e atât de încet, încât nu desluşeşti: muzica populară, rap, pop? Afară, câmpuri aproape gri, devastate ca după o furtună, copaci surpaţi într-o adâncă uitare de sine, absolut imobili, ca şi cum ar fi fost desenaţi cu cărbune pe o pânză fără sfârşit; ţipenie oriunde îţi arunci ochii. Adică numai motive de proastă dispoziţie. De unde atunci perfidul puseu de ilaritate? Păi, cam de peste tot. Până şi frunzele vălurând la intrarea în blocul principal, acolo unde ne aştepta microbuzul rectoratului, sunt un prilej numai bun să te strici de râs. Un râs isteric, bineînţeles. Fiindcă ia să stăm strâmb (cam după felul în care ne înghesuim noi acum pe banchete) şi să judecăm drept: cine se mai duce cu noaptea în cap la... „Noaptea cercetătorilor”?!
Înaintăm cam încet, prea încet, după gustul meu, maşinile ne devansează una după alta, victorioase, exuberante, astfel încât, atunci când din dealul Stăucenilor încep să se arate primele blocuri ale capitalei, ca nişte blindate în formaţie de luptă, sumbre şi ele, apropo, precum cerul de deasupra, răsuflăm uşuraţi. Dar e abia începutul!
- Cine sunteţi? De la reale? Asta e masa dumneavoastră! Ceilalţi, mergeţi după mine.
Ne luăm după tipa corpolentă, cu ochi albaştri - maimarele, cum ar veni, peste acest teatru al gestaţiei -, care î
