Aceasta este o scrisoare despre Maratonul Intenaţional Bucureşti de duminică, despre bucurie şi sărbătoare, despre bucureşteni ca o comunitate, despre copiii Dumneavoastră, despre restricţii de trafic, despre muzică live şi despre nişte oameni frumoşi.

Duminică, de la ora nouă, în Bucureşti va avea loc a şasea ediţie a celui mai popular eveniment sportiv de masă, Maratonul Internaţional Bucureşti. Câteva mii de alergători îşi vor înfrunta limitele in diverse probe, regină fiind, evident, proba care dă numele evenimentului, maratonul, adica 42 de kilometri si 195 de metri. Cam cât de la centura Bucureştiului până la Ploieşti.

În fiecare oraş mare din lume se organizează o astfel de cursă, care devine prilej de sărbatoare pentru toţi, alergători, susţinători sau privitori deopotrivă. Am avut bucuria sa alerg duminica trecută la Maratonul din Berlin, ediţie aniversară (40 de ani), cu un nou record mondial (Wilson Kipsang din Kenya, in 2 ore, 3 minute si 23 de secunde, cu 15 secunde mai aproape de pragul mitic de două ore) şi cu 40.000 de alergători. Aici puteţi vedea filmuleţul oficial de după cursă.

Dar nu despre Kipsang e scrisoarea asta, nici despre incredibila energie a tuturor colegilor mei de cursă, sau despre costumele simpatice în care alergau. E despre milionul de berlinezi de pe margine, care cântau şi se bucurau, şi pe care îi puteţi vedea aici în pozele publicate luni de Berliner Morgenpost. Un milion de oameni! Câteva zeci de mii îşi încurajau soţii, colegii (sau chiar bunica!) cu pancarte emotionante („Tu eşti eroul nostru!”) sau amuzante („12 km până la bere”). Mii de copii băteau palma cu alergătorii (câţiva copii, mai focusaţi pe KPIs, îşi numărau sutele de atingeri primite). La fiecare două-trei sute de metri era câte o trupă de muzică ce turna energie sonoră atât in alergători, cât si in public. Am alergat pe „Hit the Road Jack”, pe