Trei scene oarecare, alese la întâmplare dintre miile care se petrec în fiecare zi în România. La una dintre ele am fost martor fără voie, celelalte mi-au fost povestite de către actori în rolurile principale.
Prima: vine în România prim-ministrul unei mari ţări europene, dar una dintre acelea mari, mari. Ajunge delegaţia la Guvern, unde îi aşteaptă prim-ministrul nostru, ministrul de externe şi alţii câţiva. Ştiind cum merg lucrurile cu prim-ministrul nostru, ministrul de externe i-a pregătit totul dinainte, cu discursurile de introducere, de încheiere, cu punctele de discutat etc. După ce face prezentările şi spune politeţurile de circumstanţă, ministrul de externe îi da cuvântul prim-ministrului nostru pentru discursul de deschidere, că aşa se face. Prim-ministrul tresare, se uită buimăcit în stânga şi în dreapta, apoi fix la ministrul de externe, care reuşeşte să-i strecoare printre dinţi că trebuie să înceapă şi că are discursul în faţă, scris, dacă nu-l poate rosti liber. Nu e sigur că prim-ministrul a înţeles ce voiau de la el, însă se întoarce către invitaţi şi în tăcerea aceea deplină se aude:
OK, what’s the problem?
Nu a mai mişcat nimeni, mâinile şi pixurile au rămas în aer, exact în poziţia în care le-au surprins cuvintele prim-ministrului, gurile căscate, ochii măriţi, o adiere de panică a început să se simtă în aer. După vreo două secunde, când ministrul nostru de externe a înţeles că acesta fusese tot discursul prim-ministrului, a luat cuvântul şi timp de un ceas numai el a vorbit cu invitaţii. Prim-ministrul nu a ridicat nici măcar o clipă ochii de pe masă, nu i-am privit nici pe invitaţi şi nici pe ai noştri, a desenat cerculeţe şi romburi cu pixul pe hârtie, apoi le-a umplut cu haşuri, pe unele simple, pe celelalte mai dese, în cruce. A tresărit abia peste o oră, când cineva i-a dat de înţeles că s-a terminat. Prim-ministrul lor a