Am întrerupt seria articolelor „După dealuri” pentru că am fost presat de ceea ce se întâmpla în patria noastră prosperă - ba cu Roşia Montană, ba cu maidanezii - şi revin astăzi cu al doilea articol.
O vacanţă în Maramureş trebuie să includă obligatoriu o vizită la Sighetul Marmaţiei. Aflat la câţiva kilometri de Cimitirul Vesel din Săpânţa (ce stranie coincidenţă), Sighetul este situat la confluenţa râurilor Tisa şi Iza, între Dealul Cetăţii şi Dealul Solovan. Atestat documentar în 1326, Sighetul Marmaţiei este localitatea unde, în 1817, a fost înfiinţată de către austro-ungari o închisoare de drept comun. În 1948, aceasta a devenit loc de detenţie pentru elevi, studenţi şi ţărani maramureşeni, iar mai târziu, în 1950, au fost încarceraţi aici două sute de foşti miniştri, militari, istorici, ziarişti, politicieni, preoţi, medici, intelectuali, condamnaţi la pedepse grele, unii chiar fără a fi judecaţi. Dacă aş fi Ministru al Învăţământului, aş introduce ca disciplină obligatorie de studiu „Memorialul durerii”, cu vizitarea acestui muzeu, pentru ca tinerii să cunoască istoria recentă a neamului şi atrocităţile comise în perioada comunistă.
Nu e uşor să vizitezi muzeul de la un capăt la altul, nu rezişti să vezi atâta durere şi suferinţă câtă au îndurat bunicii şi părinţii noştri.
Numele lor şi ale tuturor celor 8.000 de morţi din închisorile comuniste, precum şi ale celor 16.000 de dispăruţi în lagărele de deportare sunt încrustate pe pereţii ce flanchează acest Memorial. De muzeul de aici aparţine şi Cimitirul Săracilor, unde au fost înmormântaţi în gropi anonime deţinuţi politici precum Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu.
Tot aici puteţi vedea şi câteva opere de artă care întregesc profilul Memorialului: tapiseria „Libertate, te iubim” de Şerban Drăgoescu, pictura „Înviere” de Cristian Paraschiv, sculptura în bronz „Marea Neagră” de Ovidiu M
