- argument -
În ultima perioadă, voci din ce în ce mai vehemente se fac auzite în presă, pe Internet, în Piaţa Universităţii: vocile unui aşa-numit „activism în devenire“.
Dacă înainte de Revoluţie, activismul era propaganda politică, astăzi defineşte un soi de eferverscenţă tinerească, o voluptate a implicării cu orice preţ. De unde această atitudine, într-o ţară în care, pînă nu demult, lehamitea generalizată paraliza aproape orice implicare civică? Cînd a explodat mămăliga?
DE ACELASI AUTOR Plaja de carte Cum rămîne cu lada de zestre? Noul puzzle românesc Cartea de bronz Cunoaştem prea bine perioada de după euforia Revoluţiei din ’89, cînd lunile şi anii care au urmat au dus în mod conştient la o stare de nepăsare. Motivele curgeau cu duiumul: cu speranţele înşelate, ridicam din umeri, căci aici nimic nu se va schimba, politicienii sînt toţi la fel, programele partidelor politice n-au, de fapt, nici o diferenţă substanţială, socialiştii, democraţii, liberalii, ecologiştii – toţi sînt, pînă la urmă, o apă şi-un pămînt. Lehamitea publicului începuse să reflecte nepăsarea politică, şi viceversa. „Ne-aţi furat Revoluţia“ – a fost, probabil, primul semnal al turnului de fildeş în care fiecare aveam să ne căutăm adăpost individual, departe de ceilalţi şi de statul cel hapsîn. Frustrările au început să se adune sub masca indiferenţei. Am început să căutăm vinovaţi. Am blamat lipsa unei societăţi civile. Dar eram reticenţi cînd un ONG real se afirma printr-un proiect (căci, nu-i aşa, cu siguranţă au avut un interes). Am aşteptat ajutor din afară. Dar, la o adică, noi nu ne vindem ţara. Am vociferat, indignaţi că „intelectualii“ nu se implică. Dar abia aşteptam apariţia publică a vreunui intelectual, ca să-i dăm la cap.
Am bîjbîit, astfel, ani de zile în propriul turn de fildeş, cerşind ajutor cu o mînă, refuzîndu-l cu cealaltă, umplîndu-ne pînă l
