Cel mai masiv dintre scriitorii români îşi continuă cu cerbicie epopeea celor 100 de reprezentanţi ai unui neam misterios ce pune în mişcare istoria umanităţii încă de la începuturi. Gheorghe Schwartz lucrează de o viaţă la acest proiect faraonic, dovedind o răbdare heruvimică, dar şi autoironie, căci s-a arătat sclipitor şi atunci când a publicat Paranoia Schwartz.

Pentru moment, o să scriu despre romanul Bastonul contelui (Curtea veche), parte şi el din ciclul Cei o sută. Din ce am citit eu din acest ciclu am observat că autorul foloseşte cam aceleaşi strategii narative. Povestirea curge şuvoi, condimentată cu o sumedenie de date istorice reale şi inventate, dar există şi întreruperi ori note de subsol în care naratorul se pretinde un biet scrib ce pune cap la cap fapte disparate; singurul lui merit ar fi scotocirea minuţioasă prin hrisoave şi înscrisuri dosite prin te miri ce mănăstiri. Abordarea aceasta auto-minimalizantă are mai multe înrudiri. Detectivistica de arhivă creează suspans în romanele semiotice ale lui Umberto Eco. Un Vintilă Corbu alcătuia o mai puţin masivă cronică de familie, Dinastia Sunderland-Beauclair, în care coincidenţele şi întâmplările senzaţionale dau tonul relatării. Dar mai curând jocul textualist al scribului are legătură cu farsa manageriată de Edgar Alan Poe, care şi-a publicat Aventurile lui Arthur Gordon Pym ca relatare de călătorie doar descoperită de editor. Când a fost vorba să publice continuarea, Poe l-a încarnat aproape de-a binelea pe eroul său, făcându-l să dea declaraţii în presă cum că abia acum urma să fie publicate adevăratele aventuri, prima parte fiind deformată de editor (Poe însuşi), care n-ar fi înţeles nimic din mesajul aventurierului ş.a.m.d. Când să se întâlnească cu publicul, editura a dat un comunicat prin care anunţa că dl Pym a trebuit să plece de urgenţă într-o nouă călătorie.

Noul volum c