- Editorial - nr. 193 / 3 Octombrie, 2013 A fost o adevarata moda ca despre muzica sa se vorbeasca numai de bine. Si, trebuie sa recunoastem, generatiile anterioare nu puteau avea alte aprecieri, pentru ca ea, muzica, raspundea cu brio cerintelor umane, atat ca melodiozitate, cat si ca intensitate. Muzica, spunea titanul acesteia, Ludwig van Beethoven, este graiul sufletului. Ea nu starneste in noi instincte, ci gandurile cele mai profunde. In acelasi timp, pentru Mariu Chicos Rostoganu, elevul "emininke” din schita "Un pedagog de scoala noua” a lui Caragiale, muzica este ceva care "gadile placut urechea”. Vremurile acelea au cam trecut. Modernismul i-a schimbat fata, punandu-i in valoare partea ascunsa, mai degraba nocivitatea, care, din pacate, o simtim si noi, romanii, pe propria-i piele. Diversificarea genurilor cu accent pe cresterea ponderii celor bazate pe duritate si agresivitate, pe instinctualitate, dublata de o puternica industrie a amplificarii fortei de transmitere, fenomen specific sfarsitului de secol XX si inceput de mileniu III, a transformat muzica dintru-un prieten intr-un dusman al omului, al sanatatii acesteia, contribuind din plin la extinderea surditatii si a bolilor psihice si nervoase. Drept consecinta, rolul benefic al muzicii in ansamblul ei a scazut, ea devenind un puternic factor de stres si de tulburare a linistii. De altfel, este lucru stiut, organismul se adapteaza mai usor la un zgomot natural, firesc decat la cel produs de boxele incinse la maxim. Desi muzica a facut atata bine omenirii, interesant este ca dezvoltatorii genului nu s-au straduit sa-i mareasca valentele, ci si-au orientat cautarile spre partea ei de nocivitate. Lucrurile au mers treptat atat de departe incat, iata, aflam cu stupoare ca ea a devenit mijlocul de tortura cel mai de temut in unele inchisori, tortura prin muzica fiind apreciata de catre victime mai rea dec