În 2011 şi 2012, zeci de mii de studenţi au demonstrat la Santiago de Chile, cerînd acces la o mai bună educaţie. Mai devreme anul acesta, sute de mii de brazilieni au mărşăluit la Sa˜o Paulo, Rio de Janeiro şi Belo Horizonte, făcînd apel la îmbunătăţirea serviciilor publice de sănătate, a şcolilor şi a serviciilor de transport public. Şi columbieni, şi peruani din multe categorii (în special ţăranii, proprietarii de terenuri şi minerii), şi profesorii din Mexic ocupă acum centrele oraşelor Bogotá, Lima şi Mexico City, perturbînd viaţa de zi cu zi a locuitorilor şi creînd serioase probleme autorităţilor.

Ţările amintite – cîndva modele de speranţă economică şi promisiuni democratice ale Americii Latine – au devenit exemple de democraţii fără legitimitate şi credibilitate. Deşi au făcut serioase progrese sociale în anii recenţi, ele au devenit centre ale tulburărilor populare. Iar preşedinţii lor, în ciuda competenţei lor indiscutabile, privesc cum popularitatea lor scade vertiginos.

Aceste paradoxuri sînt deopotrivă stupefiante şi revelatoare. La început, ele reflectau o problemă de creştere economică. Economia din Chile a avut performanţe bune în ultimii doi ani, în ciuda preţului scăzut al cuprului de pe piaţa mondială; dar rata de creştere este departe de cea înregistrată în ultimii 25 de ani. Balsamul economic aplicat vechilor probleme sociale şi culturale îşi pierde eficienţa.

În mod similar, în vreme ce economia Braziliei s-a refăcut relativ uşor după recesiunea din 2009, creşterea ei a încetinit pînă aproape de zero, anul trecut. Ratele de creştere economică ale anului trecut în Columbia şi chiar în Peru, care, începînd din 2000, fuseseră mai bune decît oricare altele din America Latină, au scăzut de asemenea în mod semnificativ. Iar Mexicul, care oricum a avut cea mai proastă performanţă economică din cele cinci ţări în discuţie, pe parcu