Prima reacţie a unui organism viu în cazul unor pierderi este să producă în exces. Sângerezi, pompezi mai mult sânge. Reflexul imediat următor este să astupi „gaura“. Blochezi scurgerea, minimizezi daunele. Champions League e cea mai evoluată formă de viaţă din fotbalul modern, dar orice calificare a unei echipe româneşti începe să devină rană vie.
Deşi încă tânără, Liga Campionilor e deja un sistem pus la punct. Un colos care produce zeci şi sute de milioane şi care îşi hrăneşte promt celulele vitale. Real, Barca, Manchester, Bayern sau Milan sunt printre acestea. Unirea Urziceni, spre exemplu, a fost ca imigranţii acceptaţi de Europa pentru a preveni îmbătrânirea populaţiei. Din când în când, orice sistem are nevoie şi de sânge proaspăt. Când celulele vitale produc suficient de mult, „veneticii“ sunt toleraţi precum bacteriile care îţi întăresc sistemul imunitar. În caz de criză, graniţele sunt imediat închise.
E uimitor şi jenant câtă răbdare poate avea Europa cu noi. De fiecare dată când românii se califică în Ligă, Platini îşi măreşte marja de pierderi estimate. Ei ne deschid poarta, noi dispărem cu milioanele ca Bucşaru-n ceaţă. Povestea se repetă cu Stan Păţitul şi Paszkany nemulţumitul. Steaua începe să le calce pe urme. Privilegiată încă la UEFA tocmai datorită generaţiei pe care actualii şefi din Ghencea o contestă, Steaua riscă să aibă în Europa soarta Chinezului Timişoara în Liga 1. O amintire. Nu poţi să te hrăneşti din sistem fără să produci. Jucători, infrastructură, experienţă, plus-valoare.
Nu sunt departe vremurile în care milioanele garantate de Ligă vor deveni ca fondurile europene nerambursabile: blocate din cauza investiţiilor proaste. Aici nu merge cu Tatu şi lăudatu'. Aici se cântă, şi nu după ureche.
Prima reacţie a unui organism viu în cazul unor pierderi este să producă în exces. Sângerez
