Istoricul Stelian Neagoe împlineşte mâine 75 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

Dor – Gelozie – Omor

“La 75 de ani de viaţă trăită, deşi mă simt om împlinit îndestul faţă de condiţia-mi primară, dorurile sunt cele care îmi dau târcoale, mă năpădesc adesea, ţintuindu-mă în mrejele lor feerice. Mi-e dor de părinţii şi bunicii mei scumpi ce m-au adus pe lume şi m-au crescut în smerenia celor şapte ani de acasă. Îmi este dor să mă văd dimineţa, copil de opt-nouă ani, ieşit în bătătura casei noastre şi să privesc cât văd cu ochii, de din deal şi de din vale, cele două curele de pământ stămoşesc tot perpetuate din tată-n fiu. Pământul nostru, cel dinspre tată, patru pogoane arabile mărginite la un cap de pădurea seculară şi la celălalt cap de troian (brazda lui Traian). Împreună cu zestrea celor alte patru pogoane dinspre mamă eram proprietari, avutul era modest însă era al nostru, ţarină sfântă de care familia întreagă ne legam fedeleş şi, credeam noi, de-a pururi. Aveam conştiinţa propriei proprietăţi în sânge. Şi poate de aceea în toţi anii de învăţătură petrecuţi în oraşe precum Craiova sau Bucureşti, intelectualul în devenire din primă generaţie de ţărani ce eram, privea cu o neîncredere isteaţă teoria — punctuală în capitalism —  potrivit căreia «proprietatea este un furt». Colegii mei orăşeni erau predispuşi să conceadă sintagmei proudhoniene, fiindcă «proprietatea» lor se limita, de regulă, la o casă mai la periferie sau la un apartament de bloc. De asta şi astăzi îmi este atât de dor de mica proprietate moştenească, aceea care de fapt, pentru noi românii, s-a născut primordial la ţară. Şi-mi este dor de fântâna cu scripete şi lanţ din capul uliţei satului, de fântâna cu cumpănă din câmp. Cine nu-şi va fi stâmpărat setea, în vipia verii, bând apă vie direct din ciutura bătrână de lemn spuzită pe fund cu st