Românul are un instinct funciar foarte dezvoltat. El îşi doreşte lucrul lui, n-are cultura anglo-saxonă a chiriei.
N-am simţit niciodată nevoia de-a cumpăra o casă. Oricum, nu la un preţ care să presupună îndatorare.
Vreme de 13 ani am locuit în Centrul istoric, într-un imobil construit în 1954, fără risc seismic, practic şi sovietic de urât, cu finisaje care mărturisesc nepriceperea mai multor generaţii de meşteri.
Prietenii care veneau la mine în vizită la jumătatea anilor 2000 erau uimiţi. "De ce nu cumperi?", "Banii pe care îi dai pe chirie îi dai pe rată!" Degeaba le explicam că chiria o dă piaţa, iar rata e dată de contract, că piaţa e atât de sus că nu mai are unde merge decât în jos... Mă măsurau superior şi indulgent cu privirea lor de experţi imobiliari. Pentru că, în afară de fotbal şi politică, domeniul la care ne pricepem toţi este cel al afacerilor cu case.
În 2010, am făcut un calcul unui asemenea prieten. Dacă aş fi cumpărat în 2005, cei 250 de metri închiriaţi (cu o chirie asiguratorie de 600 euro tocmită la vreme!), la un preţ bun, de 2000 euro/mp (deşi zona pretindea cam 2800!), aş fi plătit 500.000 de euro. Dacă i-aş fi avut.
Dacă împrumutam ipotecar, aş datora acum cam un milion. Aşa, în 13 ani, cu amenajări cu tot, am cheltuit cam 100.000. Dacă aş fi dorit să mai stau încă 13 ani, aş mai fi plătit 100.000. Apoi, alţi 13 ani, altă sută de mii. După care speranţa medie de viaţă a bărbatului român mi-ar fi spus: "Stop! Gata! Du-te să-ţi trăieşti veşnicia gratis!".
În boom, în România s-a construit cu circa 250-300 de euro/mp (prost, netrainic şi urât!) şi s-a vândut cu 2.000-3.000 euro/mp.
Speculaţia a fost susţinută prin oportunismul imbecil al băncilor şi campanii de presă.
S-au vehiculat cifre megalomanice de unităţi locative tranzacţionate. Însă nimeni nu a spus câte persoane au cumpărat câte loc
