Căutam oarece hârţoage prin cutiile în care păstrez tot soiul de vechituri. Într-o cutie mai mare am dat peste alte două cutii (de pantofi). Habar nu mai aveam ce dosisem în ele. Le-am deschis şi am văzut că erau burduşite cu scrisori, cărţi poştale ilustrate şi „felicitări”. Toate, fireşte, primite de mine. De la această miraculoasă descoperire a trecut mai bine de o săptămână şi, în fiecare seară, citesc câteva dintre misivele primite. Citesc doar câte puţine pe zi, ca să-mi ajungă cât mai mult, aşa cum mi-aş drămui apa în deşert. Ştiu, însă, că din deşertul real încă aş mai putea fi salvat în vreme ce din deşertul cotidian, cel de aici şi de acum, nimeni nu scapă.

Bătrânele scrisori pe care le-am primit „acoperă” ceva mai mult de 25 de ani din viaţa mea. Unele sunt răspunsuri la scrisorile mele, altora le-am răspuns eu. Sunt acolo, pe hârtiile şi cartoanele îngălbenite de vreme, cuvinte ale vechilor colegi, ale prietenilor (şi prietenelor...), ale părinţilor şi bunicilor care-mi scriau când eram departe de casă. Este, acolo, ascunsă între plicuri, şi emoţia cu care aşteptam poştaşul. Acolo este şi tristeţea zilei când nu-mi aducea scrisoarea de răspuns, acolo este şi bucuria zilei când primeam plicul, acolo este şi înfrigurarea cu care-l deschideam, acolo este şi nesaţul cu care „sorbeam” cuvintele înşirate pe foaia de hârtie.

Acum nu-mi mai scrie nimeni, dar nici eu nu mai am cui scrie. Acum nu mai am emoţii, nici speranţe, nici aşteptări. Acum ştiu exact şi ce şi când îmi aduce poştaşul: facturi pe care trebuie să le achit urgent şi „oferte” pe care nu le-am cerut şi nu-mi sunt de nicio trebuinţă. Acum, citind bătrânele scrisori, îmi vine să mă întreb pe mine însumi: „Ce mai faci? Trebuie să vorbesc cu tine!” Dar nici măcar eu însumi nu îmi mai răspund...

Căutam oarece hârţoage prin cutiile în care păstrez tot soiul de vechituri. Într-o c