În ultima vreme, reality-show-urile de pe posturile noastre TV au devenit destul de confuze. Unii ar putea să creadă că-s „pe bune“, dacă nu citesc anunţul de la final, care trece uşor neobservat – „Acest program este o ficţiune“ –, alţii le pot confunda uşor cu nişte telenovele. „Sînt o ruşine!“ mi-a spus o prietenă, editor de imagine care a făcut parte din prima echipă ce a „implementat“ reality-show-ul. „Nu ştiu, de pildă, cum de acceptă Irina Petrea, care e un psiholog serios, să facă parte din aşa ceva!“ Iniţial, Supernanny era, într-adevăr, „pe bune“, iar toată povestea asta cu reality-urile fake, care prind la populaţie, ridică multe întrebări din punct de vedere psihologic, pentru că au ceva de-a dreptul schizoid. Mie personal îmi amintesc de „destinele“ şi „poveştile adevărate“ pe care le scriam, la un moment dat, la un mod „industrial“ şi pentru bani, sub formă de „scrisori adresate redacţiei“. Şi cum am fost eu, pe rînd, bărbatul înşelat, în pragul sinuciderii, femeia nesatisfăcută, mama îngrijorată că fiul ei e gay, adolescenta care vrea să fugă de-acasă. Deşi n-aş fi crezut (căci, iniţial, îmi închipuiam că aceste poveşti se pot scrie din poignet, cu gîndurile în altă parte), de fiecare dată îmi intram în rol şi sufeream alături de personajul meu. Şi de fiecare dată îmi transferam personajul pur ficţional în viaţa reală. Nu vă mai spun ce dezastru a ieşit – să te comporţi într-o zi ca bărbatul înşelat, plin de spume, a doua zi să ai isterii de femeie nesatisfăcută, în a treia să capeţi ciudate instincte materne şi în a patra să vrei să fugi de-acasă. Nu mai vorbesc de zilele în care lucram la două-trei povestiri în paralel – o nebunie curată! Un al doilea aspect psihologic era cel legat de receptare. Doamna Mari de la butic citea aceste „destine“ ca pe Biblie. Ofta şi suspina la fiecare ficţiune de-a mea. I-am zis într-o zi, pentru că mi s-a făcut m