Etichetele, în politică, sunt mai eficiente decît pumnul, ghioaga, arcul cu săgeţi, pumnalul, pistolul, grenada sau bomba nucleară. Culcă la pămînt adversarul (ori chiar în pămînt!), fără prea mare efort, în afară de acela de a lipi pe fruntea împricinatului infamanta "calificare". Repetiţia obsesivă, pînă la saturaţie, este mama succesului! Lenin, Stalin şi Goebels au "canonizat", în politică, această metodă! Iar, de atunci, nimeni nu i-a combătut, dimpotrivă! Cam toată lumea i-a urmat, ba chiar şi puţina lume bună a politicii din democraţiile europene care au reuşit să se ferească de "experimentele" totalitare! Prea puţin contează dacă eticheta este nimerită sau nu, adevărată sau falsă. Important este să stea scai şi să fie foarte vizibilă! Politica românească este şi ea "ordonată" de etichete, relativ puţine şi foarte lipicioase: "comunist", cu varianta (neo) şi sinonimul "activist"; "baron", cu varianta "mogul". O vreme, s-a folosit, cu conotaţie ambiguă (pozitiv şi negativ), termenul "tehnocrat", dar între timp s-a dovedit monedă calpă şi a dispărut din circulaţie. O soartă asemănătoare a avut şi eticheta politică (supra-pozitivată iniţial) "revoluţionar". Desigur, sunt folosite curent tradiţionale "insigne" ale politicii moderne, pe care politicienii noştri ţin să şi le prindă singuri în piept, "de dreapta" (nuanţă pozitivată), sau pe care le poartă la rever, de voie-de nevoie, "de stînga" (tentă uşor negativizată). Cine şi-ar fi putut închipui, însă, că termenul "european" ar avea vocaţia de a genera o "etichetă"? Adică, un instrument contondent al luptei politice! Istoria acestui proces, cu adevărat specific scenei noastre, este pilduitoare în privinţa modului şi a direcţiei în care se mişcă ţărişoara noastră dragă.

Imediat după Decembrie 1989, "european" era o monedă foarte rară, aproape necunoscută, iar valoarea ei s-a făcut remarcată, mai ales, prin