În primăvară, 50.000 de oameni, ranforsaţi de calificarea cu Ajax, veneau s-o vadă pe Steaua cu Chelsea (fără Mourinho) şi plecau bucuroşi. Acum au fost 36.713. Puţin, foarte puţin. Probabil că restul de 13.287 au anticipat dezastrul. Sau poate că doar au simţit că Steaua nu mai e acea echipă în stare să alerge, să-l chinuie pe David Luiz şi să-l bage în şedinţă pe Petr Cech.

După meci am audiat la declaraţiile live o amănunţită prelegere a lui Mihai Stoica despre prezentul lui Chelsea. Din cunoştinţele sale enciclopedice am aflat câte selecţii are Schurrle, ce mare fotbalist e Ramires sau că David Luiz e cel mai bun fundaş din lume. De acord cu toate paginile teleenciclopediei, pe multe dintre ele le cuprindeau şi modestele noastre cunoştinţe de diletanţi în fotbal. Numai că tot acest fir de aur ţesut în jurul unei echipe care a luat bătaie cu Everton în campionat şi cu Basel acasă în ligă nu făcea altceva decât să încerce să ridice atât cât se mai putea o campioană a României care fusese ghem de aţă pentru Oscar, Mata şi chiar şi pentru Lampard, un bărbat între două vârste, la a cărui etate pe teren nimeni din lotul Stelei, în afară de Tatu, nu dă semne c-ar putea ajunge.

Chelsea era la fel de mare şi-n martie, Ramires alerga la fel, iar David Luiz era şi-atunci cel mai bun fundaş din lume, iar Schurrle, deşi încă priza paracetamol în Germania, alerga la fel de iute. Steaua era însă alta, iar cei 13.287 au simţit asta. Când au venit peste 40.000 cu Vardar, n-au venit să vadă campioana Macedoniei, care ajunsese la Bucureşti cu autocarul. Au urcat scările tribunei încrezători în Steaua, în jucătorii ei, în antrenorul ei, în forţa ei. Acum sunt din ce în ce mai puţini pentru că această încredere începuse să se piardă şi s-a pierdut şi mai mult după carnagiul în direct pe care l-au suportat cei 36.713.

Cu Basel probabil că vor fi şi mai puţini,