● Møster!, Edvard Lygre Møster, Hubro, 2013.

Mă certam mai deunăzi cu un amic, cu referire la rostul muzicii electronice faţă de cea făcută cu sudoarea frunţii, cu instrumente. El susţinea că muzica electronică e singura care îţi permite să acoperi toată plaja frecvenţelor audibile şi să mai ai şi un control fin asupra schimbărilor de frecvenţă, ceea ce nici un (alt) instrument nu permite. Teoretic, avea dreptate, însă discuţia avea loc într-un context mai aparte – ne aflam într-un club vienez tipic. Să clarific ce implică asta: în Austria nu s-a mai creat muzică din perioada lui Mozart încoace, cam pînă pe la Falco. După Falco, a explodat o şcoală de muzică electronică care a devenit, în prezent, o prezenţă ubicuă, imposibil de evitat. Îi găseşti pe stradă, sub chipul unor cerşetori-hipsteri care îţi oferă, în schimbul unor monede, CD-uri făcute de ei acasă. Îi auzi în orice club, unde, la intrare, ai impresia că asculţi muzică de lift dată mai tare, pînă realizezi că aia e tot ce vei asculta pe parcursul întregii nopţi. Îi găseşti la festivaluri, indiferent de profil, şi în majoritatea cluburilor, mixînd live fişiere preparate minuţios de acasă. Uneori, am impresia că peste tot merge o singură piesă, de cîteva ore, impusă de la Ministerul lor al Culturii, prin decret naţional.

DE ACELASI AUTOR Cîrlige & scamatorii Darwinism Un artist eco-folk Cantemir retrocedat Amicul cu care mă certam susţinea că e momentul să nu mai vedem muzica drept un mesaj între un emiţător şi un receptor, ci ca pe o chestie de sine stătătoare, care a fost programată să se autocompună şi să existe independent de intervenţia umană. Oamenii mai intervin, totuşi, din butoane, căci nu sînt încă dispuşi să renunţe la statutul de „artist“ şi să lase bestia să trăiască singură, ca maidanezii. Publicul larg a îmbrăţişat această formă de divertisment anonim (albume nu mai există, pie