Prea de marcă şi de calitate este, ca ofertă artistică şi culturală, mica „retrospectivă” Lucian Bernhard pentru ca omul de rând să poată beneficia de ea firesc, cu degajare spirituală, cu simţurile tânjind, dornice de plinire. Aş! Arta ce palpită în Bucureşti e menită înainte de toate, mult înainte de a fi dar cetăţii şi insului aventurii, sorţii ghiduşe, discreţionarului „muşchilor” şi discreţiei din neglijenţă (evident, suntem de părere că un eveniment cultural dedicat lui Lucian Bernhard* merita o mult mai consistentă, mai spumoasă ... publicitate şi difuzare decât simpla prelungire peste termen care i s-a acordat.) Dacă, par hazard, te întâmpli pe acolo într-o miercuri dimineaţă, poţi avea şansa excepţională a intrării gratuite - prevedere mult utilă intelectualilor trăitori după buget, aceştia fiind cei are constituie grosul expoziţiilor de artă sau al „saloanelor culturale”.

Şi, cu aceasta, ia sfârşit buna intenţie expoziţională instituţională, implicarea organismului funcţional în schimbarea în bine a conştiinţei poporului vizitator autohton. Ca şi la „centrul de putere” frate (MNAC – şi să nu uităm, fireşte, de fortăreaţa Cotrocenilor, la fel de temeinic străjuită), eşti întâmpinat, preventiv, de paznici – e nevoie, fără doar şi poate aşa se gândeşte „la nivel înalt”, să simţi că te apropii de un teritoriu sacru, comandat, aflat sub legiuitor. Tot ca şi „dincolo”, aparatul foto e considerat armă albă şi grabnic diriguit, sub pază bună, spre garderobă - nici chiar argumentul de a dori să difuzezi cu bună credinţă arta în popor, asemeni sămănătoriştilor de al’dat, nu a avut darul de a înmuia „clasa conducătoare”, invariabilă: „Trebuie cerere scrisă, cu un timp înainte, care se aprobă, de obicei, şi plătită o sumă, cam 100 de lei pentru foto. Altfel, nu se poate.” (Porunci valabile pentru prostimea jurnalistică locală, căci ne îndoim sincer că un om d