În istoria ierarhiei militare româneşti, gradul de mareşal apare la 1 decembrie 1918, când regele Ferdinand devenea mareşal, în calitatea sa de comandant al Armatei române.
Suveranul îşi exprimase atunci gândul ca el să fie acordat şi generalilor de corp de armată care contribuiseră la victorie, însă circumstanţele nu erau propice. Dintre ofiţerii aflaţi în gradul cel mai mare în ierarhia militară românească şi putând să devină mareşali, Alexandru Averescu demisionase în 1918 şi intrase în politică, Constantin Prezan trecuse în rezervă şi se retrăsese din viaţa publică, iar Eremia Grigorescu murise în 1919.
Ideea a fost reluată în 1930 de către proaspătul rege Carol al II-lea, care-şi dorea el însuşi să fie mareşal. Aşa se face că, în iunie 1930, cele două Camere ale Parlamentului votau instituirea, începând cu data de 14, a demnităţii de mareşal.
Ea era onorifică şi se conferea capului oştirii şi ofiţerilor generali, care aveau gradul de general de corp de armată şi care conduseseră cu succes operaţiunile armatei române în funcţia de şef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate. În această postură nu se aflau decât trei persoane: regele (cap al oştirii, ca şi tatăl său, în 1918), Constantin Prezan (şeful Marelui Cartier General Regal, în 1917-1918 şi 1919-1920) şi Alexandru Averescu (comandant titular al Armatei II). Celălalt posibil beneficiar, Eremia Grigorescu, nu mai trăia.
În perioada 22-29 octombrie 1930, la Sighişoara s-au desfăşurat manevrele regale de toamnă. În acest cadru ostăşesc, în ziua de 25, regele Carol al II-lea era învestit cu noua demnitate.
Click aici pentru a citi continuarea articolului!
