Atunci cînd se compară perioada comunistă cu cele capitaliste care-o încadrează, o observaţie recurentă e aceea că, în comunism, mulţi copii săraci au putut face şcoală, chiar studii superioare. Unii adaugă imediat că, înainte de război, acest lucru nu ar fi fost posibil şi că, mai ales, de n-ar fi fost comunismul, acei copii ar fi avut un cu totul alt destin, accesul la învăţătură fiindu-le refuzat. Alţii răspund că, dimpotrivă, înainte de război, mulţi intelectuali de frunte veneau de la ţară, din familii obişnuite, în nici un caz avute, şi că, progresul fiind inexorabil, chiar în lipsa comunismului, capitalismul, de va fi fost să continue netulburat, ar fi asigurat, şi după război, accesul la studii al copiilor săraci, ba chiar în proporţie crescîndă faţă de perioada interbelică. Istoria contrafactuală nu poate trece de stadiul ipotezei. Se pot face analogii, se poate studia modelul unei alte ţări pornite, în anii de după război, de la un nivel comparabil cu cel al României, dar, una peste alta, problema dinainte nu poate fi tranşată. E adevărat că mulţi copii săraci au putut face şcoală în vremea comunismului (e şi cazul părinţilor mei). Cum la fel de adevărat e că, pînă prin 1960, multor copii din familii cu probleme de dosar le erau interzise studiile, în timp ce alţi copii, din familii sărace, erau împinşi la studii care nu întotdeauna li se potriveau. Să rămînem deci la faptul nud, de necontestat: în vremea comunismului, mulţi copii provenind din familii sărace, inclusiv de la ţară, au făcut studii liceale şi superioare. Nu am statistici la îndemînă, dar sînt sigur că există şi că demonstrează fără rest ceea ce orice privitor, chiar şi superficial, vede cu ochiul liber: acum, în capitalismul nostru vechi de peste douăzeci de ani, oamenilor săraci accesul la studii şi la cultură le este aproape interzis. În facultăţi, numărul studenţilor de la ţară a dev