68.
Casa Monteoru părea abandonată, condamnată, un fel de loc bîntuit de stafii în plin centru al Bucureştiului. Scriitorii care îşi avuseseră acolo un cuib cald şi confortabil timp de peste 60 de ani fuseseră obligaţi să-şi facă valizele (la figurat) şi să plece. Presa bucureşteană încă mai scria, dar destul de anemic, despre lungul şi agonizantul proces dintre Uniunea Scriitorilor şi urmaşii familiei Monteoru, cea care fusese posesoarea palatului înainte de naţionalizările comuniste din 1949. Toate piruetele juridice şi toate argumentele breslei, care ar fi dorit atît de mult să păstreze acel loc, capotaseră în faţa unei legi clare adoptată după căderea comunismului: toţi cei spoliaţi de regimul adus după război cu tancurile sovietice aveau dreptul să-şi reia bunurile. Noii proprietari voiau să transforme palatul într-un centru pluricultural, dar pentru moment, în aşteptarea unor mîini pricepute, capabile să restaureze Casa Monteoru, aceasta părea mai degrabă un decor pregătit pentru vreo ecranizare după Edgar Allan Poe sau pentru vreun film de Tim Burton.
Apropiindu-mă, împreună cu Guy Courtois, de acest loc în care o parte a tinereţii mele mai vibra încă, mi se păru brusc că eram eu însumi încarcerat acolo, dincolo de grilaj şi de poarta monumentală din fier forjat. Îmi veni în minte brusc nuvela lui Edgar Allan Poe, Prăbuşirea Casei Usher, dar şi imaginea casei bîntuite de stafii de la Disneyland. Poarta, îmbătrînită, dar încă extrem de demnă, străjuită de doi pilaştri încă impunători deşi serios jupuiţi de timp, era bineînţeles închisă, aş spune chiar ferecată. Cineva nu avusese încredere în vechiul ei mecanism de închidere, mult prea fin, funcţionînd pe bază de cheie, şi prin urmare securizase cele două aripi ale porţii cu un lanţ şi un lacăt. Din exces de zel, sau poate întrucît lanţul fusese prea lung, omul îl înfăşurase de mai multe ori în
