Înainte, parcă era un făcut: ori de câte ori mă pregăteam să zbor undeva, cu o zi înainte, una dintre televiziuni programa câte o superproducţie hollywoodiană pe tema catastrofelor aviatice, a atacurilor teroriste din avioanele de linie sau a te miri ce dezastre petrecute, în aer, cu nişte bieţi pasageri deveniţi personaje principale. A doua zi, zburam şi cu avionul, dar şi cu inima cât un purice!
...Între timp, zborurile mele au devenit atât de dese încât nu s-au inventat încă atâtea filme câte să-mi anticipeze mie călătoriile înaripate. Astfel încât, călătoriile mele cu avionul, mai ales către Timişoara (!), au devenit atât de comune încât nu-mi mai trezesc decât foarte rar obişnuitele emoţii ale celor care se înalţă la 10.000 m altitudine... Am încercat, în decursul zborurilor mele din ultima vreme, "dotate" cu periodice turbulenţe, să-mi întreb "colegii de bancă" (a se citi: vecinii de zbor) la ce se gândesc atunci când avionul prinde a se zdruncina din toate încheieturile (niciodată n-am să înţeleg cum de impactul cu nişte nori pufoşi poate genera asemenea hurducături!)... În clipele de maximum cutremur aerian, nu cred să existe vreun pământean căruia să nu-i treacă prin minte că s-ar putea să fie ultimul său zbor... Se zice că, atunci când eşti faţă-n faţă cu "duduia" aceea cu coasa, îţi trece prin minte, cu repeziciune, întreaga viaţă... Am profitat de acest subiect generos şi am purtat câteva conversaţii cu cei numiţi mai sus.. Un domn corpolent şi posac mi-a mărturisit că, în astfel de momente, trece în revistă toate înmormântările la care a participat, cu regretul că, dacă va pieri în acest fel, nu va avea parte de una la fel. O doamnă în etate, foarte cochetă şi simandicoasă, mi-a spus că e îngrozită de cum ar putea fi găsită după un astfel de eveniment. I-am explicat că, oricum, nu ar mai recunoaşte-o nimeni (asta în cazul în care
