Despre Mircea Eliade (foto 2, 3) s-au scris şi s-au spus, în ultimii ani, foarte multe lucruri, s-au purtat discuţii interminabile şi au avut loc controverse nesfârşite privind simpatiile sale politice, numai uneori reale, iar adesea doar presupuse de către vreun cercetător mai preocupat a se lustrui pe sine, decât a clarifica anumite contexte care au determinat receptarea câteodată tardivă, iar alteori, de-a dreptul eronată a operei marelui istoric al religiilor. Fără să-şi propună imposibilul ţel de a descoperi (de a rosti) toate adevărurile unei creaţii extrem de complexe şi ale unei existenţe care l-a purtat pe Eliade prin întreaga lume, fixându-l şi pe tragica hartă a exilului românesc, cartea apărută acum câţiva ani în Spania, Bajo el signo de Zalmoxis, pusă, deci, simbolic, de la bun început sub semnul zeului suprem al geto-dacilor, repezintă, în primul rând, un act de restituire. Şi, deopotrivă, aduce mai multe surprize cititorului – de limbă spaniolă şi nu numai, câtă vreme Darie Novăceanu, cel care a îngrijit apariţia acestui text şi care a scris şi un substanţial studiu introductiv, accentuează, în paginile de început ale volumului (apărut în excelente condiţii grafice, la Zaragoza), câteva perspective mai puţin avute în vedere chiar şi de cei pentru care Eliade nu este un autor necunoscut.

Căci, dincolo de prodigioasa sa activitate de specialist în istoria religiilor, de profesor al unor prestigioase universităţi occidentale, de deschizător de drumuri şi de întemeietor de şcoală în mai multe domenii, Mircea Eliade a fost, în anii ’40, şi un diplomat ale cărui eforturi de a face cunoscută (cu termenul zilelor noastre, de „a promova”...) cultura românească dincolo de graniţele ţării sunt, din păcate, adesea ignorate. Ia naştere, privit astfel, din unghiuri anterior puse în umbră de strălucirea altor activităţi ori de faima mondială a prozei fant