Un prieten îmi tot vorbea despre rolul întîmplării în istorie. Mă uitam cu neîncredere pentru că nu pare să fie o viziune credibilă pentru un om de ştiinţă. Pentru ceilalţi, poate. Eu, filolog, pot să îmi permit afirmaţia că tot ce se întîmplă, că toţi oamenii pe care-i întîlnim şi toate cele asupra cărora ne oprim pentru o clipă sînt rînduite. E o bună metaforă de lucru. Aşa şi săptămîna trecută. Tot căutînd o tabără de partizani pe un vîrf de munte, prin pădurile judeţului Alba, însoţind cu aparatul foto şi camera de filmat doi arheologi în acţiunea lor de cercetare a terenului, m-am nimerit, pe la amiază, la Roşia Montană. Fix în ziua şi la ora la care Comisia parlamentară se întîlnea cu primarii localităţilor care susţin începerea exploatării aurifere de acolo. Momentul de aur al dezbaterii publice. Cum să nu cred că toate au fost puse cu mîna? Am lăsat maşina (niciodată n-a fost ea în mai mare siguranţă ca atunci, păzită fiind de vreo zece dintre jandarmii care înţesau locul!) în parcarea dintre centru, unde tocmai se adunau ecologiştii şi membrii organizaţiei Alburnus Maior pentru a pleca împreună la manifestaţia organizată la Cîmpeni. Oamenii nu aveau timp de discuţii. I-am întrebat repede dacă au stat de vorbă cu membrii Comisiei. Mi-au spus în trecere că nu-i recunosc autoritatea şi şi-au văzut de ale lor. Pentru ei această alcătuire parlamentară ad-hoc nu e scrisă cu „C“ majuscul. E doar o entitate stranie, cu o viaţă proprie, încorporînd flămîndă personalităţi şi suflete, minţi şi voinţe care acţionează sincron, respiră simultan, care, greoaie, se mişcă, gîndesc şi vorbesc pe o singură voce. Şi se îmbracă în uniforme minereşti, poartă cască albă şi veste reflectorizante ca să viziteze zona protejată Cîrpeni, carierele Cetate, Cîrnic, Orlea şi Jig, tăurile protejate din centrul istoric, iazul de decantare şi amplasamentul uzinei. Acum comisia a